1. De ce-ai lăsat, Isuse, slava,
Palatul sfânt al veșniciei?
De ce-ai ieșit din strălucirea
Nespusă a dumnezeirii?

2. Acolo unde ziua nu se stinge,
Iar timpul nu a căpătat hotar,
Unde domnește numai pace
Și harul curge fără mal.

3. În locul unde mii de îngeri,
Își pleacă fruntea ne-ncetat.
Tu ai lăsat acea mărire
Pentru un om din lut lucrat?

4. De ce-ai lăsat coroana slavei,
Împodobită cu lumină,
Ca fruntea Ta să fie prinsă
Sub spinii cei fără de vină?

5. Cum ai putut părăsi sceptrul dreptății,
Ce ține cerul în picioare,
Ca mâna Ta să fie străpunsă
De cuiul celei mai grele-ocare?

6. De ce-ai întors a Ta privire
Din prezența Tatălui Ceresc,
Ca s-o cobori asupra lumii
Căzute-n jugul omenesc?

7. Cum de-ai lăsat cântarea sfântă
A heruvimilor în zbor,
Și glasul viu al serafimilor
Ce Te slăveau neîncetat în cor?

8. De ce-ai părăsit oștirea slavei,
Puternicii slujitori cerești,
Ca să umbli prin praful lumii
Printre făpturi pământești?

9. Ce drum adânc ai vrut să treci
Din înălțimile senine,
Trecând prin mările de stele
Spre lumea care nu Te știe?

10. Lumina Ta îmbrăca bolta albastră,
Iar astrele-Ți cunoșteau glasul,
Dar omul, zidirea mâinilor Tale,
Ți-a pregătit doar crucea și necazul.

11. De ce-ai schimbat veșmântul slavei
Cu haina noastră zdrențuită?
De ce-ai voit să porți rușinea
De firea noastră răzvrătită?

12. Cum ai răbdat atâta ură,
Atâtea palme și dispreț,
Când numai un cuvânt din gură
Putea sfărâma orice semeț?

13. Cum ai tăcut când batjocura
Ți-a înconjurat dumnezeirea,
Iar îngerii priveau în taină
Zdrobirea și smerirea Ta?

14. Cum de-ai dorit să fii osândit
De omul plin de nelegiuire,
Tu, Judecătorul fără vină,
Izvorul veșnicei iubire?

15. Cum ai primit cununa morții,
Tu, Împărat al împăraților,
Când cerul întreg Îți recunoștea
Stăpânirea veacurilor?

16. Atunci, în taina Crucii Tale,
Am înțeles răspunsul sfânt,
N-ai coborât fiind silit,
Nici biruit de-acest pământ.

17. Iubirea Te-a adus în lume,
Nu sabia și nici porunca,
Ai părăsit mărirea slavei
Ca să ridici din praf țărâna.

18. Ai îmbrăcat durerea noastră,
Ca noi să-mbrăcăm neprihănirea,
Ai luat asupra Ta osânda,
Ca noi să primim nemurirea.

19. Ai părăsit palatul slavei,
Ca nouă să ne dai intrare,
Și-ai coborât până la cruce,
Ca noi să urcăm în Împărăție.

20. Ai fost lipsit de mângâiere,
Ca noi să fim primiți de Tatăl,
Ai fost rănit de vina noastră,
Ca noi să moștenim belșugul slavei.

21. Prin sângele ce-a curs pe lemnul
Acelui deal al suferinței,
Ai scris un legământ al milei
În Cartea sfântă-a biruinței.

22. Nu aurul și nici puterea
Deschid porțile Împărăției,
Ci sângele vărsat pe cruce,
Adevărata comoară a veșniciei.

23. De-aceea astăzi pot să strig
Cu inima plecată-nchinării:
„Nu sunt un fiu al întâmplării,
ci unul al răscumpărării.”

24. Nu port o stemă pământească,
Nici rang câștigat prin vrednicie,
Ci port pecetea sfântului Tău har,
Primită numai prin iubire.

25. Iar dacă voi păși odată
În curțile cerești de sus,
Nu voi veni cu merite omenești,
Ci sprijinit doar de Isus.

26. Atunci coroana Ta va străluci
Mai mult decât pricep vreodată,
Iar eu voi ști că locul meu
Este primit prin jertfa Ta curată.

27. Și voi cădea înaintea Tronului,
Cu toată ființa mea smerită,
Rostind că vrednic este Mielul,
De-a pururi, în slavă nesfârșită.

28. Căci Regele n-a părăsit Palatul
Spre a-Și mări a Sa domnie,
Ci a coborât în lumea morții
Ca să-Și adune-o familie.

29. Aceasta este taina Crucii,
Prințul a coborât în țărână,
Fiul lui Dumnezeu S-a dat pe Sine,
Ca noi să fim primiți în Familia Regală.