Pilda întoarcerii acasă!

                                              Luca 15:11-20

            „Domnul a mai zis: „Un om avea doi fii. Cel mai tânăr din ei a zis tatălui său: „Tată, dă-mi partea mea de avere, ce mi se cuvine.” Și tatăl le-a împărțit averea.

            Nu după multe zile, fiul cel mai tânăr a strâns totul, și a plecat într-o țară depărtată, unde și-a risipit averea, ducând o viață destrăbălată.  După ce a cheltuit totul, a venit o foamete mare în țara aceea, și el a început să ducă lipsă.

            Atunci s-a dus și s-a lipit de unul din locuitorii țării aceleia, care l-a trimis pe ogoarele lui să-i păzească porcii. Mult ar fi dorit el să se sature cu roșcovele, pe care le mâncau porcii, dar nu i le da nimeni.

            Și-a venit în fire, și a zis: „Câți argați ai tatălui meu au belșug de pâine, iar eu mor de foame aici!

          Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu, și-i voi zice: „Tată, am păcătuit împotriva cerului și împotriva ta, și nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău; fă-mă ca pe unul din argații tăi.”

            Și s-a sculat, și a plecat la tatăl său. Când era încă departe, tatăl său l-a văzut, și i s-a făcut milă de el, a alergat de a căzut pe grumazul lui, și l-a sărutat mult.”

            Pilda fiului risipitor, mai poate fi numită și „Pilda întoarcerii acasă”, așa cum ne dorim să se întâmple cu toți „prinșii de război”.

           Cuvântul Scripturii ne descoperă faptul că Dumnezeu din cer ascultă rugăciunile părinților și lucrează dăruind liniște și pace, așadar: „Să ne bucurăm și să ne veselim.”

          Împreună cu toată casa, tatăl fericit, pentru că și-a regăsit fiul pierdut, a început sărbătoarea. Dar fiul cel mare nu voia să audă despre întoarcerea fratelui său acasă și nu voia să se unească în sărbătoare cu un „păcătos”.

            Tot la fel se întâmplă atunci când un păcătos se întoarce la Domnul; cerul întreg intră în sărbătoare; prin urmare cum am putea noi să stăm nepăsători și să nu ne unim cu cerul care se bucură de fiecare suflet mântuit?

   În mintea fiului celui mare, fratele său nu mai avea nici o șansă de reabilitare, de salvare.

          Tot la fel sunt astăzi mulți oameni „credincioși”, care se cred unici, sfinți, nepătați și care nu se bucură când cei pierduți în lumea de păcate se întorc la Domnul.

            Este adevărat că unii se întorc mai greu, sau mai timid, dar ar trebui să ne bucurăm de fiecare dată când un om se întoarce la Domnul ca să fie mântuit. De fapt, noi credincioșii suntem chemați să ne bucurăm împreună cu cei ce se bucură și să plângem împreună cu cei ce plâng. Adică, să fim împreună la suferință, dar și în bucurie, la bine și la rău.

            Sunt atâția oameni, tineri și bătrâni, care au primit mântuirea prin jertfa Domnului Isus Cristos, au gustat din bunătățile cerului, au fost îmbogățiți prin binecuvântarea Tatălui și apoi s-au întors de unde au plecat, în lumea plină de silnicie și mizerie.

            Nu greșim dacă spunem că s-au întors la troaca porcilor, pentru că acolo este mizeria păcatului de unde fuseseră scoși odinioară de dragostea Tatălui ceresc, prin jertfa Fiului.

            Toți aceștia sunt socotiți „prinși de război”, fiind biruiți de ispitele lumii și de atracțiile ei. La primul atac, sau poate după mai multe bătălii, au întors spatele Binefăcătorului lor și s-au predat celui rău.

            Așa a făcut fiul cel mic din pilda relatată de către Domnul Isus. El a cerut de la tatăl său să-i dea ceea ce i se cuvine din moștenire și tatăl, iubitor, fără să spună vreun cuvânt, i-a dat ceea ce-i cerea.

            Așa sunt mulți părinți și astăzi care, din prea multă dragoste, dau copiilor lor tot ce le dorește inima, însă nu întotdeauna lucrul acesta este spre binele lor, pentru că dacă un copil nu trudește pentru bunul dobândit și dacă nu câștigă cu sudoarea frunții un lucru, nu va pune preț pe el niciodată.

            Întocmai ca și fiul cel mic din pildă care, atunci când s-a văzut cu „portmoneul” plin, a zis în inima lui: De acum, lumea este a mea. Nu mai poate să-mi stea nimeni împotrivă. De acum, voi face tot ce doresc eu! Însă foarte curând a ajuns într-o stare nenorocită, în care nimeni nu mai dădea doi bani pe el.

            A ajuns așa cum spunea odinioară profetul Isaia în capitolul 1:6 „Din tălpi până-n creștet, nimic nu-i sănătos: ci numai răni, vânătăi și carne vie, nestoarse, nelegate, și nealinate cu untdelemn.”

            Așa ajunge, spiritual vorbind, oricine se depărtează de Tatăl și oricine se întoarce în groapa pieirii din care a fost salvat o dată prin jertfa Fiului lui Dumnezeu: ajunge un nenorocit.

            Sunt mulți, foarte mulți oameni care au venit la Domnul și au cerut să fie izbăviți din necazuri, să fie vindecați de boli grave și, după ce Tatăl din cer le-a ascultat rugăciunile și le-a îndeplinit dorințele, s-au întors de unde au plecat. Adică s-au întors să dea „roșcove” porcilor, uitând foarte curând de Binefăcătorul lor.

            Mi-am adus aminte că, în urmă cu ceva timp, o soră urma cursurile de cateheză și era bolnavă. Boala ei era vizibilă. Dar mi-a spus că Domnul i-a promis că o vindecă în trei luni. Am dat slavă Domnului. Dar i-am spus: chiar dacă Domnul nu te va vindeca, să nu te lași de El, să nu te întorci în lumea din care te-a scos cu prețul sângelui Fiului Său.

            Domnul a vindecat-o într-un timp mai îndelungat. O văd mereu în Adunare pe sora aceasta, care nu s-a lăsat de Mântuitorul care Și-a ținut promisiunea față de ea, vindecând-o după Cuvântul Său.

            Dacă citim printre rânduri pilda aceasta a fiului risipitor, vom înțelege că nu avem voie să judecăm pe nimeni, ci dimpotrivă, așa cum a procedat tatăl acestui fiu, trebuie să scrutăm mereu zările și, în mijlocul acestei lumi întunecate, în mijlocul acestei lumi perverse, să fim ca niște faruri aprinse care să lumineze calea de întoarcere „acasă” a dragilor noștri și a tuturor celor ce s-au îndepărtat de Domnul.

            Lucrul acesta nu-l spune un om, ci Însuși Domnul Isus Cristos în Matei 5:15 „Voi sunteți lumina lumii.” Nu suntem o lumină care să fie ascunsă sub obroc sau în spatele obloanelor și nici una abia pâlpâind, ci o lumină puternică, așezată pe înălțimi, care se vede din depărtare.

            Văzând lumina din noi, oamenii din întuneric, cei ce sunt încă prizonierii păcatului, să găsească Calea sigură a mântuirii. Să vadă de departe Calea izbăvirii care trece întotdeauna prin locurile în care sunt adunați credincioșii, și unde este prezent Cel ce a declarat despre Sine: „Eu sunt Lumina lumii.”

            De aceea zice Domnul. Voi sunteți lumina care luminează și risipește întunericul.

            Versetul 20 spune așa: „... Când era încă departe, tatăl său l-a văzut. .”

            De ce acest tată și-a văzut fiul încă de departe?

Fiindcă, în dragostea lui de părinte, nu a acceptat niciodată gândul că fiul său este pierdut pentru totdeauna. El a stat ca un far la malul mării, strigând dintr-o inimă plină de iubire: Aici este casa ta. Aici este salvarea, aici este izbăvirea, lângă Domnul.

            Vino acasă, fiu iubit!