Urletele stepei s-au auzit iar, dar oboseala călătoriei le-a dat un somn adânc. Erau rânduiți și oameni de strajă peste toată noaptea. A doua dimineață, Adam i-a uimit, scoțând din nou ceva pâine pentru copii. Erau 11 copii sub 10 ani, și băieți, și fetițe.

— Este ultima rezervă de pâine. Numai dacă Dumnezeu o înmulțește, ca în Biblie...

     Când a ajuns la o femeie ortodoxă care avea 3 copii mici cu ea, aceasta a întins mâna, apoi a tras-o înapoi.

— Dacă asta este ultima pâine pe care o au ei, mâine ce le vei da la ai tăi?

— Dumnezeu va purta de grijă. Astăzi suntem frați și... așa trebuie...

     Femeia nu era hotărâtă ce să facă. Soțul ei însă a răspuns hotărât:

— Dacă asta înseamnă pocăință, atunci de azi înainte frați să fim; ce trebuie să facem ca să fim și noi pocăiți?

— Nu trebuie să vă pocăiți pentru bucățica asta de pâine, a răspuns Adam uimit.

— Nu pentru bucățica de pâine ne pocăim noi, pentru că și așa alta nu mai ai să ne dai; ci pentru că vă purtați ca niște oameni care nu sunt din lumea asta... Noi am fost cu voi în sat și mă tot gândeam și eu ce câștiguri urmăriți cu credința voastră, dar acum văd că pentru voi nu contează lumea asta. Voi parcă vedeți cu ochii raiul și nu vă mai pasă de pământ. Când vorbiți voi de rai, parcă îl văd și eu...