Prin toate câte-n suflet ni se-adună,
Simţim adânc şi fără-a noastră vrere,
Cum stau amestecate împreună,
’N-aceeaşi cupă, şi pelin, şi miere,
Şi bucurie, şi durere...

Şi nu-i măcar un fir de fericire
Să nu-l învăluiască în tăcere
Vreo buruiană de nemulţumire...
Puţină-amărăciune lângă miere,
Şi bucurie, şi durere...

Când, în sfârşit, am întâlnit iubirea,
I-am cunoscut puternica plăcere,
Dar i-am gustat apoi neîmplinirea,
Cu-a ei amărăciune lângă miere,
Şi bucurie, şi durere...

În primul ţipăt, câtă bucurie,
Şi ce speranţă e-n acea durere!
Numai o inimă de mamă ştie
Să soarbă-amarul tot, pe lângă miere,
Şi bucuria din durere...

Din dragoste sacrifici orice-ar fi:
Te bucuri de copii ca de-o avere...
Dar viaţa ta de fiecare zi
E şi amărăciune, e şi miere,
Şi bucurie şi durere!

Adesea, o speranţă ne zâmbeşte
Şi ne ademeneşte cu putere,
Dar şi atunci când se-mplineşte,
E multă-amărăciune lângă miere,
Şi bucurie, şi durere...

În toiul zilei şi în miezul nopţii,
E calea noastră plină de mistere,
Că simţi şi viaţa şi fiorul morţii,
Şi multă-amărăciune lângă miere,
Şi bucurie, şi durere...

Ah, ce duşman a-năbuşit Cuvântul
Şi-a semănat neghina lui cu fiere? ! ...
Că nu-i o bucurie-n tot pământul
Să nu-i cunoşti amarul lângă miere,
Să nu fie plătită cu durere!

’N-aceeaşi lacrimă se-adună împreună
Şi plâns şi râs, şi viscol şi-adiere...
De ce n-ar fi mereu doar vreme bună?
De ce amărăciune lângă miere?
De ce şi bucurie şi durere?

Ce poţi să faci? Poţi doar să mulţumeşti
Celui ce-ţi dă puterea de-nviere,
Că poţi pe toate să le foloseşti:
Şi-amărăciuni de leac, şi dulcea miere,
Şi bucurie, şi durere...