(10) De la mânie la dorința de răzbunare
Autor: Mureșan Cătălin
Album: Faptele firii pământești (Păcătoșenia păcatului)
Categorie: Apologetica

          Mânia este un sentiment de neplăcere îndreptat împotriva unor persoane sau situații. Uneori, mânia este însoțită de emoții, cuvinte și acțiuni păcătoase, care îi pot răni pe cei care constituie obiectul (ținta) mâniei noastre. În mod curios și tragic, mânia noastră este deseori îndreptată împotriva celor care ne sunt cei mai apropiați: familia sau membri ai bisericii.

          Există multe situații care ne ispitesc să ne enervăm. Dar aceste lucruri nu ar trebui să ne provoace mânie. Cauzele nervilor noștri se află întotdeauna în inima noastră și țin de mai mulți factori precum: mândria noastră, egoismul din noi sau dorința de a deține controlul. De exemplu, ne putem mânia când aflăm că o persoană ne-a bârfit. În această situație, ne deranjează faptul că reputația noastră este pusă în pericol. Prin urmare, mândria noastră are de suferit. În anumite familii, când unul dintre parteneri nu obține ceea ce dorește, se poate enerva. În acest caz, cauza mâniei este dorința ca toate lucrurile să se facă așa cum dorește acel partener, ceea ce ține de egoismul lui. Dacă însă ne enervăm atunci când cineva întârzie la o întâlnire, cel mai probabil simțim că pierdem controlul asupra situației. Unii dintre noi ne mâniem chiar și pe Dumnezeu, atunci când El nu ne răspunde la rugăciuni așa cum ne așteptăm sau când se întâmplă nenorociri în familia noastră. De fapt, mulți dintre noi considerăm că Dumnezeu ne datorează mai mult decât ceea ce primim în viață. De parcă nu este suficient că Isus Hristos a murit pentru păcatele noastre ca să nu ajungem în iad, unii credem că Dumnezeu trebuie să ne faciliteze o viață cât mai bună pe acest pământ (în termenii în care înțelegem noi binele). Totodată, există și oameni care sunt mereu supărați pe ceva sau pe cineva. În astfel de situații, mânia a pus stăpânire pe acele suflete și le face viața un iad. Revenind, fiecare dintre noi ne enervăm din când în când și reacționăm diferit. Unii dintre noi avem tendința să ne exteriorizăm mânia printr-un limbaj critic, dur și jignitor. Alții însă putem deveni sarcastici sau îi ironizăm pe cei ce constituie obiectul mâniei noastre. Există și oameni care tind să-și interiorizeze mânia sub formă de resentimente. De fapt, toate aceste exprimări ale mâniei sunt păcătoase.

          În repetate rânduri, Biblia tratează păcatul mâniei. În Efeseni 4:31, apostolul Pavel ne recomandă să înlăturăm din mijlocul nostru păcate precum: amărăciunea, mânia, calomnia, răutatea și plângerile zgomotoase (certurile). În Coloseni 3:8, același apostol ne îndeamnă să dăm la o parte mânia, dușmănia, răutatea, clevetirea și limbajul stricat. În 2 Corinteni 12:20, mânia apare pe o listă rușinoasă de păcate, alături de ceartă, invidie, dezbinare, bârfă și mândrie. Apostolul Pavel insistă să renunțăm imediat la mânia care apare în sufletele noastre. De fapt, soarele nu trebuie să apună peste mânia noastră (Efeseni 4:26). Mai mult, noi nu trebuie să ne concentrăm asupra răului făcut de persoanele pe care ne mâniem, pentru a ne justifica reacțiile noastre. Dimpotrivă, noi trebuie să admitem că am greșit când ne-am enervat, permițându-I Duhului Sfânt să elimine mânia din sufletele noastre.

          Dacă noi nu ne ocupăm de mânia din inimile noastre, aceasta poate să ne conducă la păcate și mai grave. Dacă ne interiorizăm mânia, putem dezvolta resentimente pentru anumite persoane. Noi vom fi tentați să ne victimizăm și să punem accent pe răul care s-a comis împotriva noastră. Resentimentele sunt mai dificil de tratat decât mânia care se exteriorizează, deoarece acestea se cuibăresc adânc în sufletele noastre. Deseori, cei care își interiorizează mânia nu comunică cu alte persoane și sunt puși în situația de a lupta pe cont propriu cu acest păcat. Dacă noi nu ne rezolvăm problema mâniei interiorizate și a resentimentelor, în inimile noastre își poate face loc amărăciunea. Atunci când considerăm că am fost tratați incorect, că alți oameni ne-au greșit și ne-au umilit, ar fi bine să ne rezolvăm aceste probleme la nivel sufletesc, cât timp acestea se află încă într-un stadiu incipient. În caz contrar, în sufletele noastre pot apărea durerea și amărăciunea care ne macină din interior. În acest stadiu, în loc să îi iertăm pe cei care ne-au greșit, noi nu mai dorim să avem de-a face cu ei. Dar adevărata iertare duce la risipirea amărăciunii din suflet. Dacă noi nu ne rezolvăm problema amărăciunii din sufletele noastre, după un timp aceasta se poate exterioriza. Atunci pot apărea certurile, dihoniile, răutățile și tot felul de animozități. În aceste situații, mizeria și otrava care au zăcut în inimile noastre se împrăștie în exterior și îi împroașcă și pe alți oameni. La acest nivel pot apărea cuvinte murdare, injurii, denigrarea unor persoane. Deseori, asemenea cuvinte spuse la mânie sunt greu de reparat ulterior.

          Ultima treaptă a mâniei este ura. În repetate rânduri în Biblie, ura este însoțită de dorința de răzbunare. De exemplu, Esau a început să-l urască pe Iacov pentru că i-a furat binecuvântarea și plănuia să îl omoare (Geneza 27:41). Tot astfel, după moartea tatălui lor, frații lui Iosif se temeau că acesta va începe să îi urască și că se va răzbuna pe ei pentru tot răul pe care i l-au făcut (Geneza 50:15). Mai mult, Cain s-a mâniat foarte tare pe Dumnezeu și pe Abel, pentru că Dumnezeu a primit jertfa lui Abel și a respins jertfa lui. Cain a început să îl urască pe Abel și, când a prins momentul oportun, l-a omorât (Geneza 4:1-8). Așadar, în unele cazuri, crima este rezultatul mâniei, amărăciunii, dușmăniei și urii care s-au cuibărit în inimile celor care au dorit să se răzbune pe cei pe care îi urau. Chiar dacă puțini dintre noi asociem ura cu dorința de a ucide pe cineva, noi putem căuta diferite modalități pentru a ne răzbuna pe cei pe care îi urâm. În unele cazuri, aceste planuri rămân doar la nivel mental, pentru că nu avem curaj să le ducem la îndeplinire. Dar le dorim din toată inima răul acestor persoane și ne bucurăm atunci când li se întâmplă ceva neplăcut. Însă apostolul Pavel ne învață să nu ne răzbunăm pe cei care ne-au greșit și să-L lăsăm pe Dumnezeu să judece acele situații (Romani 12:19-21).

          Noi dispunem de anumite arme care ne pot ajuta să luptăm cu mânia și cu celelalte păcate asociate mâniei. În primul rând, nu trebuie să uităm că Dumnezeu este Suveran peste întregul univers. Chiar dacă Dumnezeu nu îi determină pe oameni să păcătuiască, El poate folosi răul din lume ca să ne ajute să creștem spiritual, să devenim tot mai asemănători cu Isus Hristos. De exemplu, Iosif nu și-a urât frații nici măcar atunci când aceștia l-au vândut ca sclav. Nici când a slujit în casa lui Potifar și nici când a stat în închisoare pentru fapte pe care nu le comisese, Biblia nu ne spune că Iosif ar fi adunat amărăciune, resentimente, dușmănie și ură în inima lui. Însă aflăm că el și-a făcut bine treaba, indiferent de contextul în care a fost pus. Din aceste motive, atât Potifar cât și conducătorul temniței i-au încredințat responsabilități importante. După ce s-a reîntâlnit cu frații lui, Iosif a recunoscut că Dumnezeu a schimbat în bine răul pe care i l-au făcut aceștia și l-a pus într-o poziție din care a salvat viața multor oameni, în timpul foametei (Geneza 50:19-20). Iosif nu s-a răzbunat pe frații lui, ci i-a tratat cu bunătate. În al doilea rând, noi trebuie să ne iubim unii pe alții, așa cum ne-a iubit Hristos. Dacă ura stârnește certuri, dragostea acoperă toate greșelile (Proverbe 10:12). Și apostolul Petru ne îndeamnă să avem o dragoste fierbinte unii pentru alții, căci dragostea acoperă o mulțime de păcate (1 Petru 4:8). Cu alte cuvinte, dragostea ne capacitează să trecem cu vederea multe greșeli pe care ceilalți le comit împotriva noastră. Mai mult, apostolul Pavel ne învață că dragostea nu se aprinde de mânie și nu se gândește la rău (1 Corinteni 13:5). Așadar, un om iubitor nu păstrează în minte greșelile pe care alții le-au comis împotriva lui și nu își hrănește amărăciunea amintindu-și mereu de ele. În al treilea rând, noi ar trebui să îi iertăm pe semenii noștri așa cum ne-a iertat pe noi Dumnezeu (Coloseni 3:13). Apoi, noi ar trebui să fim conștienți că dacă nu îi iertăm din toată inima pe semenii noștri, nici Dumnezeu nu ne va ierta greșelile noastre (Matei 18:35; Matei 6:12,14-15; Marcu 11:26). Vom ajunge astfel în situația robului nemilostiv, cu o datorie pe care nu o vom putea plăti niciodată. Prin urmare, ne vom petrece veșnicia în rușine și chin, despărțiți de Dumnezeu (Matei 18:32-34). În al cincilea rând, dacă noi nu îi iertăm pe cei din jur, rugăciunea noastră nu este primită de Dumnezeu (Marcu 11:25). Uneori ne plângem că Dumnezeu nu ne răspunde la rugăciuni. Cu siguranță că neiertarea este una din cauzele pentru care rugăciunile unora dintre noi nici nu ajung în prezența lui Dumnezeu. În al șaselea rând, noi nu dorim ca viața noastră să fie determinată de rănile pe care ni le-au produs alții. Noi ar trebui să ne eliberăm de bagajele neiertării, care ne pot îngreuna mult călătoria de pe acest pământ. Astfel, iertându-i pe ceilalți, nu îi vom elibera doar pe ei de povara neiertării, ci și pe noi înșine. În final, noi ar trebui să realizăm că nu toate greșelile sunt făcute intenționat. Mulți oameni ne pot răni fără să își dea seama că fac lucruri rele, pur și simplu pentru că nivelul lor spiritual, intelectual sau educațional este scăzut. Sau poate că aceștia sunt slabi chiar în domeniile care ne produc nouă durere. Mi-a rămas întipărită în minte imaginea de pe cruce a lui Isus Hristos, care se ruga lui Dumnezeu să îi ierte pe cei care L-au răstignit, pentru că efectiv nu știu ce fac (Luca 23:34). Într adevăr, mulți dintre cei care au participat într-un fel sau altul la răstignire au fost iertați și reabilitați de Dumnezeu, pentru că s-au pocăit în ziua Rusaliilor, la predica apostolului Petru (Faptele Apostolilor 2:22-43). La fel de memorabilă este și discuția lui Dumnezeu cu profetul Iona. Acesta era mânios pentru că Dumnezeu nu i-a mai pedepsit pe cei din cetatea Ninive, pentru că s au pocăit la avertismentul profetului. Urându-i pe asirieni, Iona spera ca aceștia să nu se pocăiască și să fie pedepsiți de Dumnezeu. Însă Dumnezeu are un altfel de caracter și ne invită pe fiecare dintre noi să învățăm de la El cum să iertăm: „Ţie îţi este milă de curcubetele acesta, care nu te-a costat nicio trudă şi pe care nu tu l-ai făcut să crească, ci într-o noapte s-a născut şi într-o noapte a pierit. Şi Mie să nu-Mi fie milă de Ninive, cetatea cea mare, în care se află mai mult de o sută douăzeci de mii de oameni, care nu ştiu să deosebească dreapta de stânga lor” (Iona 4:10-11)!

          

Preluat de la adresa: https://www.resursecrestine.ro/eseuri/326455/10-de-la-manie-la-dorinta-de-razbunare