Lipsa de recunoștință este unul dintre păcatele pe care nu le considerăm grave, dar împotriva cărora noi protestăm cu vehemență, atunci când le întâlnim la alții. Deseori ne plângem atunci când semenii noștri nu apreciază lucrurile pe care le facem pentru ei. Însă unii dintre noi suntem extrem de nerecunoscători față de cei din jurul nostru. Apoi, există și persoane care profită de bunătatea altora. În loc să fie mulțumitori, aceștia încearcă să obțină și mai multe avantaje. Zicala „îi dai un deget și îți ia toată mâna” își are rădăcinile în aceste păcate.

          Lipsa de recunoștință față de Dumnezeu este mult mai gravă decât ne putem imagina. În Romani 1:18-32, apostolul Pavel descrie stadiile decăderii morale a omenirii păgâne. Măcar că L-au cunoscut pe Dumnezeu, acești oameni nu L-au slăvit ca Dumnezeu și nici măcar nu I-au mulțumit. Lipsa lor de evlavie și de recunoștință a adus judecata lui Dumnezeu peste ei. Prin urmare, acești oameni au început să decadă și mai mult din punct de vedere moral.

          Recunoștința față de Dumnezeu ne poate conduce la mântuire. Edificatoare, în acest sens, este istorisirea celor zece leproși vindecați de către Isus Hristos (Luca 17:11-19). În vechime, lepra era o boală dezgustătoare din cauza căreia bolnavii erau marginalizați chiar și de către familiile lor. Legea mozaică prevedea ca orice lepros să locuiască separat de ceilalți oameni și să semnaleze că este necurat, pentru ca aceștia să nu se apropie de el (Levitic 13:45-46). În drum spre Ierusalim, Isus Hristos s-a întâlnit cu zece leproși. Aceștia au început să-i ceară, de la distanță, ca El să aibă milă de ei. Atunci, Isus Hristos i-a trimis să se arate preoților. Doar preoții puteau declara în mod oficial vindecarea unui lepros. Pe drum însă, aceștia au fost vindecați. Este de notat că doar unul dintre ei (un samaritean) s-a întors la Isus, slăvindu-L și mulțumindu-I. Isus Hristos a remarcat că doar acest străin I-a fost recunoscător lui Dumnezeu și a menționat că dincolo de a fi vindecat, leprosul a fost mântuit, datorită credinței și recunoștinței lui.

          Starea noastră spirituală a fost cu mult mai gravă decât lepra. Noi eram robi ai poftelor proprii. Păcatul se extindea ca un cancer peste toată ființa noastră, ca să ne distrugă în totalitate. Dar Dumnezeu, în marea Lui îndurare, ne-a născut din nou și ne-a dat viață spirituală. Acesta este un miracol mult mai mare decât vindecarea de lepră. De asemenea, beneficiile sunt incomparabil mai mari, căci au efect veșnic. Acestea fiind spuse, oare de câte ori ne oprim din alergarea noastră ca să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru ceea ce a făcut pentru noi la Golgota? Mai mult, noi știm că tot ce avem am primit de la Dumnezeu. Așa cum le spune apostolul Pavel celor din Atena, Dumnezeu dă tuturor viața, suflarea și toate lucrurile (Faptele Apostolilor 17:25). Din aceste motive, viața noastră ar trebui să fie o viață de mulțumire continuă. Oare cât de des îi mulțumim lui Dumnezeu pentru toate aceste lucruri pământești? Poate considerăm că binecuvântările materiale și spirituale pe care Dumnezeu ni le-a dat ni se cuvin și le vedem ca pe ceva de la sine înțeles. Cu toate acestea, uităm că suficienți oameni nu au multe dintre aceste oportunități (sănătate, prosperitate materială, resurse spirituale). De fapt, cea mai mare poruncă divină (să-L iubim pe Dumnezeu cu toată inima noastră, cu tot sufletul nostru și cu tot cugetul nostru) este strâns legată de mulțumirea și recunoștința pe care ar trebui să le avem față de Dumnezeu, întotdeauna și în toate lucrurile (Efeseni 5:20).