Odată cu orientarea copiilor spre anturaj, crește și incidența agresivității la adolescenți în societatea modernă. În anul 1993, consiliul școlar din New York a raportat 6000 de incidente violente, spre deosebire de anul 1961, când se semnalase un singur incident grav. Numărul agresiunilor grave între adolescenții de pe continentul nord-american (SUA, Canada) a crescut foarte mult în ultimii 50 de ani. Tot mai frecvent, părinții sau profesorii au fost agresați de adolescenți fie fizic, fie prin amenințări intimidante sau prin atacuri verbale. Numărul sinuciderilor între adolescenții de 10-14 ani s-a mărit considerabil. Toate aceste lucruri sunt favorizate de agresivitatea care se regăsește în muzică, filme sau chiar desene animate. Mulți elevi susțin pasiv sau încurajează activ actele de hărțuire și de agresiune ale colegilor. Unii adolescenți alimentează certurile dintre colegi în loc să le aplaneze și îi încurajează să apeleze la violență. Pe de altă parte, cele mai răspândite forme de agresivitate din copilărie și adolescență sunt gesturile și cuvintele agresive care fac parte mai ales din comportamentul copiilor orientați spre anturaj. Atacurile pot fi exprimate prin gesturi nepoliticoase, prin cuvinte care insultă și rănesc, prin tonul vocii, prin comentarii sarcastice, prin priviri răutăcioase sau prin crize de furie. Potrivit publicației The New York Times, [1] aproximativ un sfert dintre copiii de gimnaziu din SUA au fost autori sau victime ale unor acte de hărțuire, amenințări, insulte, pumni, palme, sarcasm și batjocură.

          Una dintre cauzele comportamentului agresiv este frustrarea, emoția pe care o simțim atunci când ceva nu funcționează cum trebuie. În cazul adolescenților, una dintre cele mai mari surse de frustrare este reprezentată de atașamentele care nu funcționează: lipsa apartenenței sau a înțelegerii cu părinții, pierderea unei persoane dragi sau o separare prea îndelungată de părinți. Când prietenii îi înlocuiesc pe părinți, se schimbă și sursa frustrării. De cele mai multe ori, aceasta crește în loc să scadă, deoarece prietenilor le este mai greu să mențină apropierea. Aceștia nu locuiesc împreună, deci suferă mereu de pe urma separării. Apoi, dacă prietenii nu le acordă importanță sau dacă îi înlocuiesc cu alți prieteni, dacă îi ironizează sau dacă îi agresează, frustrarea adolescenților se va manifesta permanent.

          Există dovezi experimentale și la alte specii, care ne arată că agresivitatea este cauzată de cultura orientată spre anturaj. Într-un laborator al National Institutes of Health din SUA [2] care a făcut studii pe maimuțe, un grup de pui au fost separați de adulți și s-au crescut unul pe celălalt. Spre deosebire de maimuțele crescute de adulți, un număr mare dintre aceste animale orientate spre prieteni au manifestat un comportament de intimidare și au devenit foarte agresive. Pe de altă parte, într-o rezervație de animale sălbatice din Africa de Sud, paznicii parcului au devenit îngrijorați de uciderea unor rinoceri albi rari. Istoria a atras atât de mult interes, încât a fost relatată în cadrul emisiunii TV 60 Minutes. Inițial, au fost acuzați braconierii, dar apoi s-a dovedit că era vorba despre un grup de elefanți tineri și recalcitranți. Părinții lor fuseseră uciși în urmă cu un deceniu, deoarece parcul nu mai putea susține întreaga populație de elefanți. Astfel, acești tineri elefanți au crescut fără părinți. Cu timpul, mulți dintre ei au început să umble împreună în cete și să facă lucruri pe care elefanții nu le fac în mod normal. Aruncau cu bețe și apă în rinoceri. Câțiva dintre masculii tineri au devenit extrem de violenți și i-au doborât pe rinoceri, i-au călcat în picioare și i-au omorât. A fost adus un mascul mare pentru a-i conduce și a le contracara comportamentele de agresori. În curând, noul mascul și-a stabilit dominația și i-a pus pe tinerii masculi la locul lor, oprind măcelul. În ambele cazuri, vedem că manifestările agresive la animale au fost rezultatul absenței părinților din viețile acestora.

          Agresivitatea unor copii și dorința lor de a domina își pot avea originile în trecut. Unii dintre aceștia au suferit abuzuri și bătăi din partea părinților sau a altor adulți, au fost tratați cu superioritate și le-a fost călcată în picioare demnitatea. În acest fel, anumiți agresori pot determina apariția altor agresori. În plus, copiii care devin agresori vor să le arate celorlalți cine este șeful, căutând să-i discrediteze, pentru a-i ține în frâu. Agresorilor le face plăcere să-i determine pe ceilalți să se simtă rușinați. Pentru a-și crea o imagine bună, aceștia caută să le creeze celorlalți o imagine cât mai proastă. Infatuarea, disprețul, insultele, umilirea, intimidarea, amenințările, superioritatea fizică, bătăile și batjocurile sunt doar câteva dintre instrumentele pe care agresorii le folosesc pentru a-și atinge scopul. De obicei, tinerii agresori pretind respect, ca semn al loialității și al supunerii, chiar dacă ceilalți se conformează din frică. Aceștia pot să manifeste agresivitate de fiecare dată când au impresia că alți tineri nu îi respectă. Uneori, chiar o privire aruncată în mod greșit poate declanșa reacții agresive și chiar conflicte fizice.

          Agresorii pot fi vindecați de boala lor dacă se vor atașa de adulți care sunt dispuși să le acorde timp și să le hrănească nevoile emoționale. Sub aspectul exterior dur se poate ascunde un tânăr profund rănit și foarte singur, a cărui aparentă duritate dispare în prezența unui adult empatic și grijuliu. Dacă dorința lor de atașament este cu adevărat satisfăcută de adulți, adolescenții agresivi pot reveni pe calea cea dreaptă. Pedepsele sau alte acte disciplinare pot avea efecte de scurtă durată, dar nu adresează rădăcina problemei. Cele mai mari șanse de reabilitare a celor agresivi constau în refacerea legăturilor de atașament cu adulții. Iar atașamentul de Hristos le poate vindeca rănile trecutului și le poate da un nou sens și o nouă direcție în viață.

Bibliografie:

[1] Natalie Angier, When Push Comes to Shove, The New York Times, 20 martie 2001

[2] Stephen Suomi, Early Determinants of Behaviour. Evidence from Primate Studies, Brittish Medical Bulletin, nr. 53,1997, pp. 170-184