Dezvoltarea fizică a copiilor nu este însoțită mereu de maturizarea psihologică și emoțională. Orientarea spre anturaj este una dintre principalele cauze ale imaturității multor persoane. În continuare, voi vorbi despre câteva principii de bază ale procesului de maturizare a copiilor, pornind de la ideile psihologilor Gordon Neufeld și Gabor Mate. [1]

          În jurul anilor 1950, oamenii de știință au descoperit că există o ordine consecventă și previzibilă în procesul de maturizare, indiferent de viețuitoare. Prima etapă implică un proces de diferențiere sau scindare, iar a doua etapă se referă la integrarea elementelor separate. Această secvență este valabilă pentru orice fel de organism (unicelular sau complex). Maturizarea începe printr-un proces de scindare, care separă lucrurile până când devin distincte și independente. Abia apoi urmează un alt proces care amestecă aceste elemente distincte și separate. Aceste adevăruri sunt valabile și la nivelul cel mai elementar. De exemplu, embrionul începe să crească prin divizarea în celule separate, fiecare cu propriul nucleu. Când celulele individuale s-au separat suficient de mult pentru a nu mai exista riscul de fuziune, următorul pas al dezvoltării îl constituie interacțiunea dintre ele. Astfel, grupurile de celule sunt integrate în organe funcționale. La rândul lor, organele distincte se dezvoltă separat și, ulterior, se organizează și se integrează în sistemele corpului. De exemplu, inima și vasele sanguine formează sistemul cardio-vascular. Același model este urmat și de emisferele creierului. Inițial, regiunile creierului în curs de dezvoltare funcționează destul de independent una de cealaltă, din punct de vedere fiziologic, dar apoi se integrează treptat. [2] Pe măsură ce se întâmplă acest lucru, copiii prezintă noi aptitudini și comportamente. Acest proces continuă până dincolo de vârsta adolescenței.

          Maturizarea psihologică implică un proces de diferențiere a elementelor conștiinței: gânduri, sentimente, valori, opinii, preferințe, intenții, aspirații. Separarea trebuie să se producă înainte ca aceste elemente ale conștiinței să se amestece. Abia apoi aceste elemente vor interacționa unele cu altele, definind noua personalitate care a ajuns la maturitate. Același lucru se întâmplă și în plan relațional. Pentru a se maturiza, un copil trebuie să devină unic și separat de alte persoane. Cu cât se diferențiază mai bine, cu atât va fi mai capabil să interacționeze mai mult cu ceilalți, fără să-și piardă sentimentul sinelui. Într-adevăr, sentimentul sinelui trebuie să se separe de experiențele interioare pe care le trăiește un copil. Acesta trebuie să conștientizeze că nu este identic cu sentimentele pe care le are într-un anumit moment și că poate avea și alte gânduri, valori sau sentimente care sunt în contradicție cu sentimentele din acel moment. Cu alte cuvinte, odată cu procesul de maturizare, copiii au o relație cu ei înșiși, pot alege, se pot aproba sau dezaproba, pot avea mai multe sentimente sau dorințe simultan. Aceștia nu mai sunt definiți doar de experiențele interioare de moment și nu își mai manifestă imediat orice emoție pe care o simt. Ei încetează să mai acționeze impulsiv și evită să-și mai piardă cumpătul. Încep să aibă puțin mai multă răbdare, ca semn al maturizării.

          Procesul de maturizare a copiilor este eficient atunci când le sunt îndeplinite nevoile de atașament. Pentru a le stimula independența, trebuie să le încurajăm mai întâi dependența. Pentru a-i ajuta să se separe de ceilalți, trebuie să ne asumăm responsabilitatea să-i ținem aproape de noi. Îi ajutăm să se maturizeze dacă le oferim necondiționat iubirea noastră. Dragostea părintească necondiționată este indispensabilă pentru dezvoltarea emoțională sănătoasă a copiilor. Aceștia nu trebuie să facă nimic pentru a beneficia de iubirea părinților. De fapt, nici nu pot face nimic, deoarece această iubire nu poate fi câștigată sau pierdută și nici nu este condiționată de comportamentul lor. Cei mici pot fi irascibili și nepoliticoși, dar părinții tot îi vor face să se simtă iubiți. La fel cum prin naștere apare o ființă separată din punct de vedere fizic (biologic), atașamentul dă naștere unei ființe separate din punct de vedere psihologic. Astfel de copii se nasc din nou ca ființe autonome, capabile să funcționeze de sine stătător. Însă oricât de mult s-ar maturiza, oamenii au nevoie să formeze conexiuni cu alte persoane, deși nu sunt controlați de asta.

          Procesul de maturizare (de devenire a unei ființe separate din punct de vedere psihologic) are ca rezultat nașterea unei persoane unice, a unui individ separat, cu propriile idei, preferințe, aspirații, pasiuni, perspective și obiective. Fiecare astfel de individ ocupă un loc care nu este ocupat de nicio altă persoană. Doar indivizii cu o maturitate autentică pot respecta unicitatea celorlalți. Spre deosebire de individualitate (care constituie fundamentul unei comunități sănătoase), individualismul este filosofia care pune drepturile și interesele unei persoane mai presus de drepturile și interesele comunității. Orientarea spre anturaj poate promova individualismul liderilor grupurilor de prieteni, în timp ce subminează individualitatea adevărată a celorlalți membri ai acestor grupuri. Atunci când principala preocupare este atașamentul față de prieteni, individualitatea trebuie sacrificată. Pentru ființele imature, așa-numita prietenie trebuie să fie mai presus decât sinele lor. Pe de altă parte, doar o persoană foarte matură, care este educată de adulți, poate ține piept reacțiilor celor care nu apreciază independența de gândire și de acțiune. Adulții și tinerii imaturi tind să calce în picioare orice individualitate care are curajul să se manifeste. De aceea, copiii care nu sunt conduși de nevoia de contact cu prietenii par ieșiți din comun pentru cei orientați spre anturaj. Deseori sunt numiți „ciudați” și „tocilari”, pentru că nu se conformează regulilor diverselor grupuri de prieteni. De fapt, cu cât orientarea spre anturaj a copiilor este mai puternică, cu atât vor disprețui și vor ataca mai intens individualitatea altor copii.

          Copiii care se maturizează din punct de vedere psihologic își vor prețui propria existență atunci când nu este prețuită de alții, vor crede în ei înșiși atunci când alte persoane se îndoiesc de ei, se vor accepta pe ei înșiși atunci când ceilalți oameni îi judecă. O stimă de sine reală presupune ca tânărul să aibă o relație cu propria persoană și reprezintă rodul maturității psihologice, proces favorizat de relațiile calde și iubitoare cu niște adulți responsabili, precum părinții.

          Isus Hristos se atașează de fiecare dintre copiii Lui. El le oferă tuturor oamenilor iubire necondiționată. La Calvar, prin jertfa Lui, noi putem fi născuți din nou. Astfel poate începe relația noastră de dragoste cu Dumnezeu. Oamenii născuți din nou din punct de vedere spiritual au un nou sens în viață, noi aspirații și noi rațiuni pentru care își trăiesc viața. Pe de altă parte, scopul lui Dumnezeu este să populeze universul cu ființe libere, care să aibă o viață asemănătoare cu a Lui, din punct de vedere al calității (păstrând proporțiile, căci ființa umană diferă de Ființa Divină). Dumnezeu nu dorește să absoarbă ființele umane în Ființa Sa. El dorește o lume plină de ființe unite cu El, și totuși distincte. El nu dorește să îngenuncheze liberul arbitru al oamenilor, deși ar putea face asta. Dumnezeu îi cheamă pe oameni la El, însă nu îi manipulează. Creaturile mântuite ajung să fie una cu El, dar totuși distincte. Voința lor se subordonează în mod liber voinței Lui. Dumnezeu dorește ca oamenii să fie atât de lipsiți de orgoliu, încât să se bucure sincer pentru realizările celorlalți, la fel cum se bucură pentru reușitele lor. De asemenea, Dumnezeu dorește ca oamenii să laude frumusețea oricărei creaturi, inclusiv a propriei persoane. El intenționează să distrugă egoismul uman, care este o iubire firească. În schimb, Dumnezeu le restituie oamenilor o nouă formă de iubire, dragostea și recunoștința pentru toate creaturile. Așa cum ne spune și C. S. Lewis, abia când oamenii vor învăța cu adevărat să-și iubească semenii ca pe ei înșiși, li se va permite să se iubească pe ei înșiși ca pe semenii lor. [3] Acesta ar fi, cu adevărat, un rezultat îmbucurător al procesului de maturizare spirituală.

Bibliografie:

[1] Gordon Neufeld, Gabor Mate, Ține-ți copiii aproape, Curtea Veche Publishing, 2023, pp. 171-196

[2] Geraldine Dawson și Kurt W. Fischer, Human Behavior and the Developing Brain, Guildford Press, New York, 1994

[3] C. S. Lewis, Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr, Humanitas, 2012, p. 68