Odată ce copiii noștri devin orientați spre anturaj, atașamentul lor față de noi scade și ne pierdem puterea de a fi părinți. Pasivitatea adolescenților, amânarea lucrurilor și tendința lor de a face exact opusul a ceea ce se așteaptă de la ei sunt dovezi ale neascultării. Într-un astfel de context, copiii noștri refuză să facă exact lucrurile care sunt importante pentru noi. Cu cât îi presăm mai mult să mănânce sănătos, să-și facă temele sau să-și facă curat în cameră, cu atât sunt mai puțin tentați să se conformeze. Dacă le cerem insistent să nu mănânce doar dulciuri sau alimente semipreparate, copiii vor fi înclinați să facă chiar aceste lucruri. Dacă nu sunt atașați de noi, copiii ne vor sfida, ne vor ignora și vor avea impresia că vrem să facem pe șefii cu ei. Cei mici nu au nicio înclinație să se supună unor persoane de care nu se simt legați. Pe de altă parte, copiii atașați de părinți vor considera așteptările lor ca pe niște oportunități de a se ridica la înălțime și de a intra în grațiile părinților. Lucrurile sunt similare și în cazul adulților. Atunci când suntem îndrăgostiți, aproape nicio așteptare din partea persoanei iubite nu pare nerezonabilă. Suntem însă mult mai predispuși să ne împotrivim solicitărilor cuiva față de care nu ne simțim apropiați.

          Copiii atașați afectiv se vor opune dorințelor părinților doar în situațiile în care forța pe care o aplică aceștia pentru a-i determina să asculte este mai mare decât puterea de atașament pe care o posedă în situația respectivă. În unele cazuri, este necesar să ne impunem voința, din postura de părinți. Dar vom limita aceste situații la minimul necesar.

          Tendința de a face lucrurile invers, pe care o manifestă uneori copiii, nu este provocată de ei, ci pur și simplu li se întâmplă. Uneori, cauza este lipsa totală de atașament, așa cum am văzut anterior. Pe de altă parte, este vorba și de manifestarea unui principiu universal, conform căruia oricărei forțe i se opune o forță contrară. Această lege a naturii este ilustrată în fizică, unde pentru fiecare forță centripetă trebuie să existe una centrifugă. Așa cum afirmă psihologii Gordon Neufeld și Gabor Mate, [1] contravoința copiilor este o forță contrarie, pe care o încurajăm să apară de fiecare dată când dorința noastră de a le impune ceva depășește dorința lor de a se conecta cu noi.

          Deseori, copiii au tendința să ni se opună pentru că vor să fie independenți. Uneori, ei se vor împotrivi să fie ajutați să facă ceva, pentru a face acel lucru singuri. Se vor opune să li se spună ce să facă, pentru a-și găsi propiile motive și preferințe pentru a acționa. Pe măsură ce se maturizează, aceștia vor căuta să-și găsească propria cale în viață, vor încerca să devină autonomi. Atât timp cât părinții le permit copiilor să devină persoane separate și independente și le hrănesc atât nevoia de autonomie cât și nevoia de atașament, aceștia se vor dezvolta armonios. Pe măsură ce are loc procesul de maturizare, tinerii vor fi tot mai puțin dispuși să li se spună ce să facă. Aceștia vor dori să fie recunoscuți ca persoane separate, care au propriile preferințe și opinii, valori și obiective, decizii și aspirații. Acest lucru este benefic, deoarece tinerii nu trebuie să devină nici copia părinților, nici extensia acestora. Aceștia trebuie să ajungă persoane mature, autonome și independente, capabile să ghideze, la rândul lor, alți copii. Odată cu maturizarea, ființele umane dobândesc capacitatea de a suporta emoții mixte și stări de spirit conflictuale: dorința de independență și de loialitate (pentru a păstra relația de atașament cu celelalte persoane). Totodată, o persoană cu adevărat matură nu se va opune în mod automat voinței celuilalt. Își poate permite să-l asculte pe celălalt atunci când are rost să facă acest lucru sau va lua propriile decizii atunci când nu are rost.

          Contravoința copiilor orientați spre anturaj diferă de dorința autentică de autonomie pe care o manifestă cei orientați spre adulți. Tinerii care se maturizează și devin persoane independente rezistă la orice fel de constrângeri, indiferent că acestea vin din partea părinților sau a prietenilor. Aceștia doresc să fie independenți, să fie respectați ca persoane individuale. Ei nu caută libertatea față de o persoană doar pentru a ceda în fața voinței altei persoane. De obicei, copiii orientați spre anturaj nu au libertatea de a fi ei înșiși, deoarece caută să se conformeze așteptărilor prietenilor. Pentru a face acest lucru, asemenea tineri își vor ignora propriile sentimente și opinii, în cazul în care diferă de cele ale anturajului din care fac parte. Ca și părinți, noi trebuie să le oferim adolescenților spațiul pentru a fi ei înșiși, să le permitem să învețe și din propriile greșeli. Însă trebuie să analizăm cu atenție cauzele contravoinței copiilor noștri, deoarece acestea nu sunt mereu doar semne ale maturizării, ci pot indica orientarea tinerilor spre anturaj și lipsa lor de atașament față de noi.

Bibliografie:

[1] Gordon Neufeld, Gabor Mate, Ține-ți copiii aproape, Curtea Veche Publishing, 2023, pp. 122-138