Părinții din zilele noastre își iubesc la fel de mult copiii precum părinții din generațiile anterioare. Însă din cauza contextului actual (stresul, societatea și cultura curentă), iubirea noastră nu se transmite întotdeauna cel mai eficient. Deși avem foarte multe lucruri să-i învățăm pe copii, capacitatea noastră de a le transmite aceste cunoștințe s-a diminuat. Uneori, noi dorim să obținem repede rezultatele dorite și ajungem să ne mituim copiii, să îi pedepsim, să le oferim recompense, să îi amenințăm, să îi comparăm cu alții sau să îi ademenim. În momente de criză, putem să le vorbim pe un ton dur, care nu ne caracterizează de obicei. Ajungem să ne acuzăm copiii că sunt neascultători și recalcitranți. De alte dăți, învinovățim mijloacele media (televizor, telefon) pentru că îi distrag pe copii sau criticăm sistemul școlar pentru că nu este suficient de strict.

          Până în secolul precedent, cultura a fost mereu transmisă pe verticală, din generație în generație. Adulții au jucat un rol esențial în transmiterea culturii și educației, luând ceea ce au primit de la părinți și transmițându-le copiilor. Însă în unele societăți moderne, copiii își generează propria lor cultură (obiceiuri, muzică, vestimentație, sărbători, petreceri), care este foarte diferită de cea a părinților. Într-un asemenea context, cultura și educația sunt transmise pe orizontală, în rândul generației mai tinere. Totodată, mentalitatea modernă, provenită din SUA și Canada, nu favorizează crearea atașamentelor copiilor față de părinți. Pentru prima dată în istorie, mulți tineri nu mai caută instruire și îndrumare din partea părinților, profesorilor sau a altor adulți, ci din partea altor tineri ca ei, care nu au rolul sau abilitatea de a fi părinți. Astfel de copii nu sunt capabili să se maturizeze, deoarece sunt crescuți de persoane imature, care nu au cum să îi îndrume spre maturitate. De fapt, asemenea tineri se cresc unii pe alții. Pe de altă parte, copiii au o nevoie înnăscută de a se orienta. Această nevoie poate fi împlinită de adulți care să le confere autoritate și căldură în același timp. Lipsa de implicare a părinților sau a altor adulți produce dezorientare în mintea celor mici. Pe acest fond, copiii se vor orienta după cine este mai aproape. Tendințele sociale, economice și culturale din ultimul secol (stresul, ambii părinți muncesc foarte mult și petrec puțin timp cu copiii, noua modă) îi îndepărtează pe mulți părinți de copiii lor. În altă ordine de idei, copiii nu se pot orienta simultan și spre adulți și spre alți copii. Ei trebuie să aleagă între valorile părinților și cele ale anturajului, de fiecare dată când acestea intră în conflict. Dincolo de asta, fiecare copil trebuie să aibă prieteni de vârsta lui. Însă aceștia trebuie să se atașeze unii de alții fără a respinge educația oferită de părinții lor.

          Foarte mulți tineri nu sunt echilibrați, nu-și cunosc propria identitate și nu au direcție sau un scop în viață. Altora le lipsește autocontrolul și sunt predispuși la acte de violență și la consum de alcool, droguri sau sexualitate. Acești tineri par mai greu de gestionat decât erau copiii de vârsta lor, cu doar câteva decenii în urmă. Mulți dintre aceștia nu se pot adapta cerințelor vieții, nu învață din experiențele negative și nu se maturizează. Un număr tot mai mare de tineri și adolescenți consumă medicamente pentru depresie, anxietate sau pentru alte afecțiuni psihice. În plus, crește tot mai mult agresivitatea între adolescenți și, în cazuri extreme, apar crime ale unor copii împotriva altor copii. De cele mai multe ori, acestea sunt rezultatele unei culturi orientate spre anturaj și nu spre influența părinților. Conform unui amplu studiu internațional, coordonat de psihiatrul pediatru Sir Michael Rutter și de criminologul David Smith, cultura copiilor a apărut după cel de-al doilea război mondial și este unul dintre cele mai amenințătoare fenomene ale secolului trecut. Această investigație [1], la care au participat cercetători de renume din 16 țări, scoate la lumină efectele ascensiunii culturii copiilor, distinctă și separată de cultura tradițională: creșterea infracționalității, a violenței, a hărțuirii și a delincvenței juvenile. În altă ordine de idei, orientarea copiilor spre anturaj a dus la o creștere alarmantă a ratei sinuciderilor, care a ajuns să fie de patru ori mai mare față de generațiile trecute, la copiii din America de Nord, cu vârste cuprinse între 10 și 14 ani. În cartierele sărace ale orașelor, unde există șanse mai mari ca părinții să fie înlocuiți de anturaj, rata sinuciderilor a crescut și mai mult. [2] Când s-au analizat cauzele sinuciderilor, s-a constatat că factorul declanșator nu a fost indiferența părinților, ci modul în care acești tineri erau tratați de anturaj. Foarte mulți copii care tânjesc să se integreze într-o gașcă de prieteni sunt afectați de modul insensibil de relaționare al celor din anturajul lor sau de respingerea și hărțuirea de care au parte. Pe de altă parte, nicio societate nu este imună în fața culturii copiilor. În trecut, Japonia nu înregistra aproape deloc cazuri de delincvență juvenilă sau probleme școlare în rândul copiilor. Însă în ultimele decenii, influențele occidentale au promovat o cultură orientată spre anturaj care a dus la sinucideri în rândul copiilor, la creșterea delictelor și la o rată tot mai mare a abandonului școlar. Harper’s Magazine a publicat o selecție de bilete de adio lăsate de copiii japonezi care s-au sinucis. Cei mai mulți dintre ei au ales să facă acest gest pentru că nu au mai putut tolera hărțuirea la care erau supuși de așa-zișii lor prieteni. [3]

          Lucrurile prezente în relația părinți-copii au un impact puternic asupra celor mici. Dar lucrurile care lipsesc din această relație și care ar trebui să existe pot afecta mult personalitatea copiilor. Însă dacă părinții sunt înlocuiți de anturaj, ceea ce lipsește din acele relații îi va afecta profund pe copii. Aspectele care lipsesc aproape întotdeauna în relațiile dintre prieteni sunt iubirea necondiționată, dorința de a oferi îngrijire sau de a face sacrificii pentru creșterea și dezvoltarea celuilalt, pentru binele lui. Marea majoritate a copiilor și adolescenților nu sunt capabili de asemenea lucruri, nici măcar la nivel psihologic. Din aceste motive, cultura orientată pe copii este un dezastru, așa cum am văzut în statisticile prezentate în paragraful precedent.

          În Separation, cel de-al doilea volum al lui John Bowlby despre atașament, autorul descrie ce a observat când zece copii mici din centrele rezidențiale pentru copii au fost reuniți cu mamele lor, după perioade de separare de câteva săptămâni. Separarea a fost cauzată de urgențe familiale și nu de intenția părinților de a-și abandona copiii. În primele zile după plecarea mamei, copiii erau anxioși și își căutau părintele absent pretutindeni. Apoi a urmat o perioadă de o aparentă resemnare care a fost ulterior înlocuită de ceea ce părea o revenire la normalitate. Copiii începeau să se joace, să accepte mâncare și alte forme de îngrijire. Însă adevăratul cost emoțional al traumei pierderii a devenit evident abia în momentul reîntoarcerii mamei. Toți copiii au manifestat un sentiment de înstrăinare semnificativ. Doi dintre aceștia nu-și mai recunoșteau mamele, iar ceilalți opt s-au întors cu spatele la ele sau chiar au ieșit din cameră. John Bowlby susține că această detașare a copiilor față de părinți are un scop defensiv. [4] Absența lor i-a rănit atât de tare încât, pentru a evita o astfel de durere în viitor, se vor închide într-o cochilie de emoții rigide, care nu poate fi străpunsă nici de iubire, nici de durere. Asemenea reacții ale copiilor pot apărea și în situațiile în care părinții sunt prezenți fizic, dar sunt absenți din punct de vedere emoțional, ca urmare a stresului sau a altor probleme. Într-adevăr, indiferența (deseori exprimată printr-un aer de invulnerabilitate) este o virtute de bază în cultura orientată pe copii. Într-un asemenea context există puțină empatie pentru suferința umană și chiar pentru moarte.

          Copiii orientați spre anturaj vor să evite sentimentele umane de singurătate, suferință și durere. Odată cu deconectarea de la emoții, apar plictiseala și înstrăinarea. Într-un astfel de context, crește riscul ca aceștia să fie expuși la consumul de droguri. Drogurile operează ca niște analgezice emoționale care le oferă o stimulare artificială celor deconectați emoțional. Acestea pot elibera creierul și mintea de inhibițiile sociale și pot face uitate problemele și stresul din viața de zi cu zi. Costurile utilizării drogurilor sunt imense, așa cum am arătat în alt articol. Dacă însă siguranța emoțională a copiilor ar veni de la părinți, aceștia nu ar mai simți nevoia să-și evite sentimentele și să se bazeze pe efectele anestezice ale drogurilor. Adolescenții care au legături emoționale puternice față de părinții lor sunt mai puțin predispuși să manifeste probleme cu drogurile și alcoolul, să aibă tentative de sinucidere, să se angajeze în comportamente violente și să-și înceapă viața sexuală devreme. Un studiu [5] care a implicat 90000 de adolescenți din 80 de comunități diferite din SUA atestă aceste adevăruri. Și alți psihologi americani consideră că cel mai important factor care îi împiedică pe copii să fie copleșiți de stres este prezența unui adult carismatic în viața lor, o persoană cu care se identifică și de la care își iau puterea, iubirea, atenția și siguranța. [6] Astfel, sănătatea psihică și buna funcționare emoțională a copiilor sunt protejate.

          Țara noastră nu trebuie să urmeze modelul occidental despre care am vorbit în acest articol. De aceea noi, ca părinți, trebuie să dezvoltăm o relație puternică cu copiii noștri. Aceștia nu ne oferă automat autoritatea necesară pentru a-i crește și pentru a-i educa doar pentru că suntem adulți, pentru că le vrem binele și pentru că știm ce este mai bine pentru ei. Pentru ca să fie deschiși să fie crescuți și educați de adulți, copiii noștri trebuie să se atașeze în mod voit de noi. La începutul vieții, această dorință de atașare este mai mult fizică, deoarece bebelușii au nevoie să fie hrăniți și ținuți în brațe. Ulterior, atașamentul poate evolua spre o apropiere emoțională și, în cele din urmă, spre un sentiment de intimitate psihologică. Copiii care nu sunt conectați în acest mod cu persoanele responsabile pentru îngrijirea lor sunt foarte dificil de educat. Doar o relație puternică de atașament poate oferi contextul potrivit pentru creșterea și educarea celor mici. În cazul copiilor, este mai important cine sunt părinții lor pentru ei și abia apoi contează ce fac părinții. Dacă aceștia caută contactul și apropierea de noi, avem puterea de a-i educa, de a-i îndruma și de a-i modela.

Bibliografie:

[1] Michael Rutter și David J. Smith (ed.), Psychosocial Disorders in Young People: Time Trends and Their Causes, John Wiley and Sons, Inc. , New York, 1995

[2] Urie Bronfenbrenner, The Challenges of Social Change to Public Policy and Development Research, Society for Research and Child Development, Denver, Colorado, aprilie 1975

[3] Harper’s, decembrie 2003

[4] John Bowlby, Loss, Basic Books, New York, 1980, p. 20 

[5] Michael Resnick și alți 12 psihologi, Protecting Adolescents from Harm: Findings from the National Longitudinal Study on Adolescent Health, publicat în Journal of the American Medical Association în septembrie 1997

[6] Robert Brooks și Sam Goldstein, Raising Resilient Children, Contemporary Books, New York, 2001