Spini ce-apasă-al inimii iubiri,
Se tot hrănesc din
Nesfârșitele nemulțumiri.

Și-mi doresc: mai mult, mai mult,
Să am, sa strâng și să adun;
Să am din toate ce-i mai bun,
Dar… niciodată nu-i destul.

Obosit si frânt de-atâta goană,
Mă rezem ușor de-al realității prag;
Cum era dacă aveam ca hrană
Harul Domnului meu drag?

Încă de la creațiune
Eu am fost planul Cuiva;
Chiar și-atunci, în slăbiciune,
Sunt salvat prin jertfa Sa.

Când plutesc fără direcții
Ca un vas fără catarg,
El îmi dă un scop al vieții
Ca s-ajung la mal, din larg.

Mi-a dat cuget, sănătate,
Multe visuri si trăiri.
Nu știu de singurătate,
Ci am parte de-amintiri.

Am doi ochi, urechi, și am o gură,
Pot s-ascult și pot cânta;
Pot privi minunea din natură
Ce reflectă măreția Sa.

Iar acum mă-ntreb zâmbind:
Nu am eu deja de toate?
Nu sunt eu bogat trăind
A Lui multă bunătate?

Iar în timp ce realizarea mă cuprinde,
Liniștit, Isus, începe a desprinde
Acei spini ce-au sufocat
Inimioara, de păcat.

Astăzi recunoscător
Eu mă bucur de-orice clipă;
Veșnic sunt mulțumitor:
Ce iubire, ce risipă…