​E-o liniște stranie-n haine,
În cana lăsată pe masă,
Trecutul se plimbă în taine,
Un gol nu dispare din casă.

​Rămân pași desculți pe podele,
Ce nu se aud nicidecum,
Și gânduri trimise spre stele,
Și dorul schimbat în parfum.

​Durerea nu strigă, nu geme,
E-un nod împietrit în rărunchi,
O umbră ce-a prins să cuprindă,
Genunchii căzuți pe genunchi.

​Suntem doar bătrâne sertare,
În care-au rămas amintiri,
O lungă și mută mirare,
Ce-aduce speranța-n priviri.

​Rămânem o vreme, verigă,
Din lanțul ce-i rupt la mijloc,
Și inima-ncepe să strige,
Să-ntoarcă vrea vremea pe loc.

​Dar timpul doar curge și tace,
Iar cei care pleacă ne lasă,
O rană ce nu se reface,
Și-un gol care umple o casă.

​Se-așază pe lucruri uitarea,
Ca praful subțire de-argint,
Dar nu poate șterge iubirea,
Din inimi durerea ce simt.

​O haină în cui mai păstrează,
Căldura din ultim salut,
Iar noaptea, când dorul veghează,
Ne-ntoarcem în tot ce-am pierdut.

Trăim cu absența în viață,
Îi facem un loc la altar,
Îi dăm formă, chip și prezență,
Durerea să aibă hotar.

​Și-n golul acesta din casă,
Ce pare o stâncă de plumb,
O rază de soare se lasă,
Și mângâie tristul nostr' gând.

​Că cei care pleacă n-au noapte,
Ei sunt unde-i doar răsărit,
Iar dragostea lor ne rămâne,
Un dor ce-i aici făr' sfârșit.

Privim uneori către zare,
Prin geamul pătat de regret,
Și-n marea de semn de-ntrebare,
Se naște-adevărul încet.

​Că drumul nu-și are sfârșitul,
E doar o cărare spre cer,
Acolo, la capăt de cale,
Ne-om strânge în brațe-n mister.

Dar până atunci, despărțirea,
E-un fier înroșit și înfipt,
Ce arde și rupe simțirea,
Lăsând suflet gol, risipit.
Amin
( În memoria lui Petri Barbu)