De ce sunt lacrimi pe cărare,
De ce se întristează omul,
De ce e mare suferința,
De ce-i așa... o știe Domnul.

De ce sunt vise spulberate,
De ce e uneori prea greu,
De ce ce-i dragi ne pleac-acasă,
De ce? ... o știe Dumnezeu.

De ce necazul nu mai pleacă,
Ne tulbură în noapte somnul,
De ce și ceru-i fără stele,
De ce-i așa... o știe Domnul.

De ce cu lacrimi este pasul,
Cu răni ce-apasă tot mai greu,
În inimile încercate,
De ce? ... o știe Dumnezeu.

De ce prin văi adânci și negre,
Tot caută lumină omul,
Durerea urma-n el o lasă,
De ce-i așa... o știe Domnul.

De ce se pierd frumoase clipe,
Și drumul trece tot mai greu,
De ce rămân atâtea lacrimi,
De ce? ... o știe Dumnezeu.

De ce când sufletul suspină,
Nu-și află pacea și nici somnul,
De ce apasă greu tăcerea,
De ce-i așa... o știe Domnul.

De ce se frâng atâtea inimi,
Când au iubit aici mereu,
De ce rămân însângerate,
De ce? ... o știe Dumnezeu.
***
Dar poate tocmai prin durere,
Își pleacă fruntea-n rugă omul,
Să caute de sus putere,
De ce-i așa... o știe Domnul.

Poate că lacrima curată,
Spală povara unui greu,
Că-n orice noapte-ntunecată,
Veghează tainic Dumnezeu.

Poate atunci când pierdem totul,
Ce-am strâns în suflet noi mereu,
Ne-arată cerul printre lacrimi,
Cât ne iubește Dumnezeu.

Poate că plânsul din odaie,
Aduce sufletului greu,
Mai multă milă, bunătate,
Căci toate știe Dumnezeu.

Poate în orice încercare,
Când pare mut și stins avântul,
În taină scrie pace Domnul,
Acolo unde plânge gândul.

Poate că după orice rană,
Mai crește înăuntrul omul,
Căci inima deplin cunoaște,
Întotdeauna numai Domnul.

Prin lacrimi omul stă aproape,
Mai mult de cer și de Cuvânt,
Iar din dureri ades se naște,
Credința vie pe pământ.

Necazul șlefuiește inimi,
Scăldate-n lacrimi mai mereu,
Dar el învață blânda pace,
Ce vine doar din Dumnezeu.

Să nu mai răscolim durerea,
Cu-atâtea întrebări mereu,
Căci peste tot ce nu pricepem,
Rămâne-n veghe Dumnezeu.

Să nu mai cerem orice taină,
Să fie clară pe pământ,
Ajunge să ne punem viața,
În mâna Domnului preasfânt.
Amin