Un foc în inimă tot arde,
E dorul ce nu poate fi,
Oprit de vremea trecătoare,
Doar ceru-l poate potoli.

Durerea inimile rupe,
Când pleacă cei ce îi iubim,
E cruntă, rece, nedorită,
Ne face greu să suferim.

E inamicul fără milă,
Se-așază rece peste noi,
Ne fură somnul și lumina,
Și lasă suflete-n nevoi.

Iar jalea vine ca furtuna,
Cu pași tăcuți și chip hain,
Ne strânge-n lanțuri de tăcere,
Și schimbă noaptea în suspin.

Și rana crește în ascunsu-i,
Ca focul stins ce arde greu,
Ne poartă sufletul spre umbre,
Și-l face trist mereu, mereu.

Durerea sapă-n gânduri negre,
Ca ploaia rece peste flori,
Ne lasă inima pustie,
Și ochii grei de-atâtea zori.

Și-oricât am vrea să fugă jalea,
Ea prinde rădăcini adânci,
Transformă liniștea în teamă,
Și visurile în porunci.

Dar printre lacrimi și durere,
Mai pâlpâie ceva divin,
Iubirea celor duși departe,
Ce nu ne lasă în suspin.

Sunt cei plecați purtați în suflet,
Ca stele vii în amintiri,
Iar dragostea ce ne-au lăsat-o,
Învinge negrele mâhniri.

Dar dincolo de grea durere,
Mai stă o rază de senin,
Promisiunea revederii,
Ce-alină sufletul deplin.

Căci moartea nu destramă totul,
Nici dragostea nu piere-n vânt,
Iar cei plecați veghează tainic,
Din locul cerului cel sfânt.

Va fi o zi fără suspine,
Fără tristeți și fără dor,
Când ne vom regăsi iar pașii,
Sub veșnicia norilor.

Și-atunci durerea va fi umbră,
Iar jalea se va risipi,
Când brațele ce-au fost pierdute,
Ne vor îmbrățișa-ntr-o zi.

Și poate-n prag de veșnicie,
Când pașii noștri s-or opri,
Vom regăsi priviri iubite,
Ce-au așteptat spre-a ne-ntâlni.

Nu va mai fi atunci durere,
Nici lacrimi reci pe chipul greu,
Ci doar lumină și iubire,
Sub aripa lui Dumnezeu.

Iar sufletele despărțite,
De timp, de lume și de dor,
Se vor uni din nou în taină,
În locul cel nemuritor.
Amin