Sunt răni pe care timpul, nu știe să le-nchidă,
Și doruri care noaptea, în lacrimi s-or deschide,
Căci nimenea nu-i gata, vreodată pe pământ,
Să-și lase-al său copil, sub lespede și vânt.

Prea tânăr i-a fost drumul, ce brusc i s-a sfârșit,
Și parcă-i tot mai greu, să crezi ce s-a pornit,
Când glasu-i auziți, prin casă răsunând,
Iar viața lui părea, atunci înmugurind.

Și poate sunt momente, când cerul pare-nchis,
Când tot ce-a fost lumină, se schimbă într-un vis,
Iar întrebări amare vă frâng adeseori:
„De ce așa devreme? De ce acești fiori?”

Dar Dumnezeu, în taină, vede durerea grea,
Vre-o lacrimă nu cade, fără de voia Sa,
Iar cel pe care azi, îl plângeți cu suspin,
Nu este dus în noapte, ci într-un cer senin.

Copilul vostru drag, nu este azi pierdut,
Ci doar mutat în slavă, la Tatăl cunoscut,
Acolo unde moartea, nu poate despărți,
Și unde nici durerea, nu va putea răni.

Pentru acei ce cred, mormântul nu-i sfârșit,
Ci doar o despărțire, un timp îngăduit,
Un prag trecut în grabă, spre-un loc de necuprins,
Unde de moartea lumii, nu poate fi atins.

Dar Dumnezeu din ceruri, nu uită nici un dor,
El vede orice lacrimă, ce cade-ncetișor,
Și strânge în iubire, suspinul cel amar,
Al inimii zdrobite sub greul unui jar.

Veni-va dimineața, ce n-are asfințit,
Când Domnul va aduce, pe cei ce-au adormit,
Și brațele de mamă și tată-or strânge iar,
Copilul dus prea iute, din lumea cu amar.

Azi parcă orice clipă apasă tot mai greu,
Iar casa fără dânsul, e-un gol atât de greu,
Căci pașii ce odată, umpleau orice odaie,
S-au stins ca o lumină, purtată de văpaie.

Din pașii lui prin casă, rămasa doar tăcere,
Și dorul greu ce arde, fără de mângâiere,
Dar el nu este-n moartea, mormântului pustiu,
Ci sus, la Domnul slavei, în brațul Celui viu.

Curând se va deschide, iar cerul minunat,
Și tot ce-i plâns amarnic, va fi răscumpărat,
Căci Domnul pregătește, dincolo de suspin,
O sfântă revedere, în locul cel divin.

Și-atunci, fără durere, îl veți privi din nou,
Cu chipul plin de pace și sufletul erou,
Iar despărțirea grea, ce astăzi greu apasă,
Va fi de tot uitată, când ve-ți ajunge-acasă.

Atunci îl veți vedea, venind cu pas ușor,
Cu zâmbetul acela, atât de iubitor,
Și îl veți strânge-n brațe, cum n-ați putut nicicând,
Fără de teama morții, căci cerul este sfânt.

De-aceea țineți strâns, credința în furtună,
Chiar dacă noaptea pare, adâncă și nebună,
Căci după-atâta lacrimi și-atât amar pământ,
Vă așteaptă revederea în cerul cel preasfânt.

Atunci nu vor fi lacrimi, nici dor mistuitor,
Nici întrebări ce ard, adânc în foc de dor,
Ci numai pace sfântă, și-un nesfârșit „acasă”,
În care nici-o lacrimă, nu trebuie-a fi ștearsă.

De-aceea, chiar prin noaptea, ce pare fără stea,
Să nu vă pierdeți pacea, nici mângâierea Sa,
Căci despărțirea asta, oricât de grea ar fi,
Nu-i pentru veșnicie… ci doar până-ntr-o zi.

Atunci îl veți vedea, venind cu pas ușor,
Cu zâmbetul acela, atât de iubitor,
Și îl veți strânge-n brațe, cum n-ați putut nicicând,
Fără de teama morții, căci cerul este sfânt.

De-aceea țineți strâns, credința în furtună,
Chiar dacă noaptea pare, adâncă și nebună,
Căci după-atâta lacrimi și-atât amar pământ,
Vă așteaptă revederea în cerul cel preasfânt.
Amin (în memoria lu Petri Barbu)