Prin valea grea și-ntunecată,
Cu pași slăbiți și ochii-n jos,
Mergeam purtând în piept povara
Unui suspin prea dureros.

Părea că cerul tace-n noapte,
Că stelele s-au stins pe rând,
Iar vântul rece-al încercării,
Lovea adânc în al meu gând.

Dar printre umbre și tăcere,
O mână blândă m-a atins,
Și-am înțeles că-n orice vale,
Eu de nimic nu pot fi-nvins.

El nu promite drumuri line,
Nici cer senin neîncetat,
Dar spune că va fi aproape
De sufletul împovărat.

Când lacrimile curg în taină,
Și inima aproape-i frântă,
El pune pace peste rană,
Și face iar speranța sfântă.

Prin văi se-nvață rugăciunea,
Și omul vede mai profund,
Că harul nu coboară-n grabă,
Ci crește tainic, din ascuns.

Acolo unde doare tare,
Se naște dorul după cer,
Și pașii grei ai suferinței,
Se schimbă-n cântec și mister.

Iar când vei trece de-acea vale,
Privind în urmă liniștit,
Vei înțelege că prin toate,
Domnul mereu doar te-a păzit.

Că nici o noapte nu-i eternă,
Nici plânsul nu e veșnic viu,
Că după vale vine slava,
În urmă fi-va ce-i pustiu.

Atunci vei ridica privirea,
Spre Cel ce nu te-a părăsit,
Și vei cânta cu bucurie:
„De la-ncepit Tu m-ai iubit.”
Amin