Mândria spirituală

Suntem creștini cu toții, unii ani buni pe cale,
Alții recent întorși din neagra, adânca vale!
Toți ne încredem sincer în Cel ce-i Dumnezeu
Și vrem să-I slujim și-n bine, și în greu!

De aceea este bine să ne îndemnăm întruna
Cu-n sfat, cu o vorbă bună, în Isus să fim una.
Dar cum trăim în lume, să nu uităm, dragi frați,
Că suntem în război – nu dormitați, luptați!

Ispite în cale-s multe, cei credincioși veghează,
Stau tari ei în Scripturi și totul cercetează.
Dar iată că și aici pot fi fisuri chiar mari
Și-i vedem deodată căzând pe cei mai tari!

Mândria știm cu toții că merge spre cădere
Caci Domnul stă împotriva mândriei care piere.
Și-n adunări cu sfinții apare foarte des
Mândria spirituală și omul „cu duh ales”.

În mintea lui, treptat, aude șoapte clare
Că el e mai statornic decât mulțimea mare.
Nivelul lui e-adânc, nu poate sta între mici,
Că nu poate să crească gigantul între pici!

Și iată, așa mândria întunecă chiar mintea,
Atunci „spiritualul” își caută el cinstea,
La fel ca fariseul ce mândru se rugase,
Plin de mândrie neagră, in templu se-nchinase.

Și el credea chiar sincer că e mai bun, curat,
Că al lui veșmânt e alb și-l ține nepătat.
Cine mai face jertfe la fel ca el în toate?
De aceea fariseul, in minte avea dreptate!

Și-atunci disprețul lui căzu pe păcătos,
Pe vameșul de-alături, pe omul cel de jos.
Și se-ngrozea în sine: „Vai, ce om slab și jalnic!
Acesta este vrednic să plângă-n veci amarnic!”

Și totuși ochii noștri ne înșală-atât de rău,
Căci noi l-am pune drept pe cel ce-i fariseu.
Arată-așa pios, trăiește-așa curat,
O, da, el este vrednic, căci pare neîntinat!

Pe când acest netrebnic, ce nici nu se ascunde
Că ar trăi spurcat, nici frica nu-l pătrunde,
Degeaba stă și strigă, el milă și-ndurare,
Căci câte le-a făcut nu vede-n veci iertare!

Și totuși spune Domnul că unul doar e vrednic
Să poarte-a Sa cunună, să fie-n veci cucernic.
Și-acela ce-a atras a Lui milă divină
E păcătosul jalnic, smerit și plin de vină!

Cum vine aceasta, frați? E simplu, voi să știți:
Că oamenii cei mândri ei par, nu-s pocăiți.
Și de aici începe căderea dintre sfinți:
Unde te simți mai sus, de fapt tu greu, te minți!

Și iata atunci apare ispita cea mai dură:
Să începi a fi mai strict și-n piept să gemi de ură,
Să-ți gâdili firea des, că, ca și tine, frate,
Puțini mai sunt în lume ce luptă cu dreptate!

Chiar stând în rugăciune și-n Biblie mereu,
Tu vei fi ispitit să fii „mic Dumnezeu”.
Căci tu să știi: mândria e un duh cel mai hidos,
El poate să-l coboare pe cel mai sfânt în jos!

Mândria pe Luceafăr l-a tras din cer în hău
Când s-a văzut frumos, ca el chiar nimeni, zău!
Și-atunci, ce să vezi, fiind așa măreț,
Pe Însuși Dumnezeu privita-L cu dispreț.

Deși avea nivelul cel mai înalt posibil,
El și-a dorit eternul să fie mai vizibil.
Mai sus ca Dumnezeu l-a ros adânc mândria,
Și iată-l jos, în hăuri – Luceafărul, tăria!

Frați scumpi, să fiți atenți, că e așa ușor
Să fim înfășurați de-acest păcat siîn zbor.
Și-apoi rămân iluzii ce ne mai liniștesc,
Că, ca și noi, creștini sunt tot mai rari, lipsesc!

Privim doar spre defecte, doar inspre slăbiciune,
Și-apoi privim spre noi, pomi plini de roade bune.
O, câtă înălțare se întâmplă-atunci în noi,
Și nu vedem că suntem orbi, slabi, bolnavi și goi!

Căci nu degeaba Pavel purta țepușul greu,
Căci zi de zi mândria îl ispitea mereu.
O, el, mărețul Pavel, titan ca nimeni altul,
S-ar fi putut mândri, el meritând înaltul!

Având înțelepciune, puteri miraculoase
Și fapte-atât de bune, și rugăciuni frumoase,
Cine ar fi putut să fie ca și el –
Apostol și tărie, pios și plin de zel?

Și totuși el ne spune că e om neînsemnat,
Că e cel mai nevrednic să fie chiar iertat.
Puterea celor mari și frumusețea lor
E să te știi smerit și sus când ești în zbor!

Cu slabii să fii slab, cu cei orfani un tată,
Să fii om credincios, smerit și fără pată!
Și să nu uiți nicicând că Isus, în lumină,
El printre creaturi smerit a fost ca tină!

Atunci noi, fraților creștini, noi oameni cu suflare,
Doar lut și doar țărână, un om ce mâine moare,
Suntem atât de mândri în lucruri ce-s smerite,
Uitînd de-a Sa chemare și de priviri sfințite!

E-atât de greu să fii om fără însemnătate,
Dorim văzuți să fim și lăudați în toate,
Să fim luați în seamă, să fim în văz mereu –
Puțin ne mai rămâne să fim ca Dumnezeu!

Dar voi să știți, că-n umbră sunt oamenii cei mari,
Ei nu vor lăudați, nu vor văzuți că-s tari.
Îi vezi mereu smeriți, cu chipul luminos,
Și-n a lor privire se-ascunde chiar Hristos!

Cu lacrimi ei, în taină, își seamănă ogorul
Și tot adânc smeriți își duc în sine dorul.
Pe cei slabi îi ridică cu duhul lor cel blând
Și sunt mereu cu Domnul în suflet și în gând!

Ei fac la fel ca Isus, smeriți privesc-nainte
Și-și răstignesc egoul în trup, în duh și-n minte.
Se luptă zilnic aspru, se luptă pân’ la sânge
Cu ceea ce e mândrie – a lor duh o învinge!

Nu e ușor deloc să lupți cu ceea ce-i fire,
Căci biruința ei se face prin zdrobire.
Și nu-i ușor să mori ca alții să trăiască,
Nu e ușor să tai din firea cea lumească!

Dar numai prin durere noi învățăm tăria
Și numai prin durere noi biruim mândria.
Să nu-ți fie frică de simți în piept durere,
Căci unde eul moare, acolo e putere!

Adu-ți mereu aminte, când crezi că ești mai tare,
Să fii atent, creștine, că poți cădea… și doare.
Dar tu să fii smerit, să te ridici în grabă,
Căci cel ce este mândru va zace-n lumea oarbă.

Dar cel smerit va ști că-i slab și-adesea cade,
Că nu cu a lui putere pentru Hristos el arde.
De aceea el acceptă, ca lecții prețioase,
Orice dureri adânci – sunt pilde-așa frumoase!

Cu cântec și cu dor pășește spre lumină
Și știe că-i doar om, făcut din lut și tină.
Slujește pe Hristos prin slăbiciuni ades,
Căci asta este portul a sfântului ales!

Căci nu puterea lui și nu prin stăruință
El va ajunge-n slavă, nu prin a lui dorință,
Ci doar prin Isus Domnul, prin jertfa Lui deplină –
Acel ce e smerit gusta-va din lumină! Amin.