JURNALUL LUI NAAMAN, SIRIANUL

PREFAȚĂ

                Există oameni care pierd totul și oameni care par că au totul. Despre cei dintâi se vorbește mult. Despre cei din urmă, mai puțin. Pentru că succesul ascunde bine durerea. Naaman era unul dintre acei oameni pe care îi privești și crezi că nu le lipsește nimic. Avea poziție, influență, avere și respect. Când intra într-o încăpere, oamenii îl observau. Când vorbea, oamenii ascultau.

               Dar există răni pe care aplauzele nu le vindecă. Există temeri care nu dispar odată cu puterea. Există lupte care se poartă în spatele armurii.

               Acest jurnal își imaginează vocea unui om pe care Biblia îl descrie în câteva versete, dar care, asemenea fiecăruia dintre noi, a avut gânduri, întrebări, nopți grele și momente de disperare. Nu este doar povestea unei vindecări. Este povestea unui om care a descoperit că cea mai mare boală nu era pe pielea lui. Ci în convingerea că se poate descurca singur.

 PATA

Nu-mi amintesc ziua în care am devenit general.

Dar îmi amintesc ziua în care am observat pata.

Ciudat cum funcționează memoria.

Momentele care ne construiesc reputația se estompează.

Momentele care ne schimbă viața rămân.

Era dimineață.

În Damasc zilele încep devreme. Căldura nu iartă pe nimeni, nici măcar pe cei care conduc armate. M-am trezit înainte de răsărit, așa cum făceam de obicei. În curte se auzeau deja slujitorii pregătind apa și animalele.

Totul părea normal.

Până când am văzut-o.

O pată mică pe braț.

Atât.

Nu dureroasă.

Nu impresionantă.

Doar suficient de ciudată încât să mă facă să mă opresc.

Am privit-o câteva clipe.

Apoi am râs de mine însumi.

Un soldat nu se sperie de o pată.

Mi-am pus tunica și am plecat.

În acea zi am avut întâlnire cu regele.

S-au discutat granițe, mișcări de trupe și zvonuri despre Israel.

Am vorbit.

Am dat ordine.

Am primit laude.

Dar când am rămas singur, m-am uitat din nou.

Pata era acolo.

La fel de tăcută.

La fel de albă.

Au trecut săptămâni.

Apoi luni.

Și au apărut și altele.

Nu multe.

Doar suficiente.

Suficiente încât să nu mai pot pretinde că nu există.

În Siria, un comandant trebuie să fie puternic.

Nu doar puternic.

Invincibil.

Soldații trebuie să creadă că îi poți conduce oriunde.

Dușmanii trebuie să creadă că nu te temi de nimic.

Dar eu începusem să mă tem.

Nu de război.

Nu de moarte.

Ci de ceea ce se întâmpla cu mine.

În fiecare dimineață verificam.

În fiecare seară verificam.

Nimeni nu știa.

Sau cel puțin așa îmi spuneam.

Soția mea mă privea uneori mai atent.

Slujitorii evitau anumite întrebări.

Dar nimeni nu vorbea.

Iar tăcerea lor era mai înfricoșătoare decât orice cuvânt.

Într-o noapte n-am putut dormi.

M-am ridicat și am mers în curte.

Damasc era liniștit.

Cerul era plin de stele.

Și pentru prima dată după mulți ani am simțit ceva ce nu mai simțisem pe câmpul de luptă: neputință.

Puteam conduce armate.

Puteam negocia cu regi.

Puteam cumpăra aproape orice.

Dar nu puteam opri ceea ce se întâmpla sub propria mea piele.

Și atunci am înțeles un adevăr pe care nu voiam să-l accept.

Aveam totul.

Dar nu eram întreg.

FATA DIN ISRAEL

După ce au apărut petele, am început să observ lucruri pe care înainte nu le vedeam.

Sau poate că le vedeam și nu-mi păsa de ele.

Când ești sănătos, privești lumea diferit.

Când începi să porți o teamă ascunsă, totul se schimbă.

Fiecare privire pare o întrebare.

Fiecare șoaptă pare o veste rea.

Fiecare tăcere pare suspectă.

În acea perioadă am continuat să conduc armata.

Dacă m-ai fi văzut din exterior, nu ai fi observat nimic.

Intram în sala tronului la fel.

Călăream la fel.

Vorbeam cu aceeași autoritate.

Soldații încă se ridicau în picioare când intram.

Dar puterea are un lucru ciudat:

îi convinge pe ceilalți că ești bine chiar și atunci când nu ești.

Într-o zi m-am întors dintr-o incursiune la graniță.

Nu fusese o bătălie mare.

Doar una dintre multele confruntări dintre Aram și Israel.

Au fost aduși prizonieri.

Printre ei era și o copilă.

Nu-mi amintesc să o fi observat atunci.

Pentru mine era doar una dintre multele fețe ale războiului.

Pentru Dumnezeu însă, se pare că era una dintre cele mai importante persoane din povestea mea.

Fata a ajuns în casa noastră.

A devenit slujnica soției mele.

Nu avea nume pentru noi.

Era doar „fata din Israel”.

Așa o numeam.

Ciudat cum oamenii importanți uită numele celor mici.

Și totuși, uneori Dumnezeu pune adevărul exact în gura celor pe care nimeni nu-i ascultă.

Într-o dimineață m-am trezit mai obosit decât de obicei.

Nu din cauza războiului.

Din cauza gândurilor.

Boala avansa.

Lent.

Dar avansa.

Începusem deja să aleg haine mai largi.

Începusem să evit anumite situații.

Începusem să trăiesc atent.

Prea atent.

Soția mea observa.

Nu spunea multe.

Dar mă privea.

Uneori mai mult decât puteam suporta.

În acea după-amiază am auzit vocile lor.

Nu intenționam să ascult.

Treceam prin curte.

Dar am auzit-o pe fată.

Vocea ei era liniștită.

Nu vorbea ca un copil speriat.

Vorbea ca cineva care era sigur de ceea ce spune.

„Dacă stăpânul meu ar merge la prorocul care este în Samaria, l-ar vindeca de lepra lui.”

Atât.

O singură propoziție.

Nici măcar nu mi-a spus-o mie.

A spus-o soției mele.

Și totuși cuvintele acelea au rămas în aer.

M-am oprit.

Pentru câteva clipe nimeni nu a spus nimic.

Nici eu.

Nici ele.

În mod normal aș fi râs.

Un general al Siriei să meargă la un profet din Israel?

La dușmanii noștri?

Părea absurd.

Ridicol chiar.

Dar boala are un mod ciudat de a zdrobi mândria.

Lucrurile pe care le-ai fi respins ieri devin posibilități astăzi.

În noaptea aceea n-am dormit.

M-am întors de zeci de ori de pe o parte pe alta.

Priveam tavanul.

Apoi întunericul.

Apoi iar tavanul.

Și pentru prima dată am început să mă întreb:

Dacă fata are dreptate?

Nu mă întrebam dacă există un profet.

Mă întrebam dacă mai există speranță.

Pentru că atunci când suferi suficient de mult, nu mai cauți explicații.

Cauți o șansă.

Dimineața următoare am făcut ceva ce nu credeam că voi face vreodată.

Am mers la rege.

Nu ca general.

Nu ca învingător.

Nu ca omul care avea răspunsuri.

Am mers ca un om care avea nevoie de ajutor.

Și, privind în urmă, cred că aceea a fost prima mea vindecare.

Nu Iordanul.

Nu Elisei.

Nu miracolul.

Ci clipa în care am recunoscut că nu mă pot salva singur.

DRUMUL SPRE ISRAEL

În dimineața plecării, Damasc părea la fel ca întotdeauna.

Soarele răsărea peste zidurile cetății.

Negustorii își deschideau tarabele.

Soldații schimbau garda.

Oamenii își începeau viața obișnuită.

Doar eu știam că nimic nu mai era obișnuit.

Regele m-a primit mai repede decât mă așteptam.

Poate pentru că știa.

Poate pentru că observase deja ceea ce eu încercasem luni întregi să ascund.

O boală poate fi ascunsă de mulțime.

Mai greu de cei care te cunosc.

I-am povestit despre fata din Israel.

Despre proroc.

Despre posibilitatea unei vindecări.

Mă așteptam să râdă.

Nu a râs.

M-a privit lung.

Apoi a poruncit să se pregătească o scrisoare pentru regele lui Israel.

Am plecat câteva zile mai târziu.

Nu singur.

Un om ca mine nu călătorea singur.

Eram însoțit de slujitori, soldați, animale de povară și daruri.

Mult aur.

Mult argint.

Haine scumpe.

Tot ceea ce putea demonstra importanța mea.

Tot ceea ce putea cumpăra aproape orice.

Privind acum în urmă, îmi dau seama că am pornit la drum cu două poveri.

Una era lepra.

Cealaltă era mândria.

Și nu sunt sigur care cântărea mai greu.

Pe drum mă gândeam adesea la proroc.

Încercam să mi-l imaginez.

Poate un om bătrân.

Poate înconjurat de ucenici.

Poate cineva care va ieși să mă întâmpine cu respect.

La urma urmei, eram Naaman.

Comandantul armatei Aramului.

Aveam deja în minte cum se va desfășura totul.

Voi ajunge.

Voi fi primit.

Prorocul va rosti rugăciuni.

Poate va ridica mâinile.

Poate va face un gest impresionant.

Poate va invoca numele Dumnezeului său.

Apoi voi fi vindecat.

Era simplu.

Era logic.

Era exact genul de poveste pe care mi-o doream.

Numai că Dumnezeu rareori urmează scenariile noastre.

Când am intrat în Israel, am simțit privirile oamenilor.

Unii mă recunoșteau.

Alții doar vedeau un sirian bogat.

Pentru mulți eram reprezentantul unei puteri străine.

Poate chiar al unui dușman.

În acele zile am început să înțeleg ceva.

Pentru prima dată eram într-un loc unde reputația mea nu însemna foarte mult.

În Damasc eram cineva.

Aici eram doar un om bolnav care avea nevoie de ajutor.

Am ajuns la palatul regelui.

I-am înmânat scrisoarea.

Am așteptat.

Sigur pe mine.

Sigur că lucrurile vor merge conform planului.

Dar când a citit scrisoarea, regele lui Israel și-a rupt hainele.

Nu de furie.

Nu de dispreț.

Ci de disperare.

„Sunt eu Dumnezeu, ca să omor și să învii?”

Nu înțelegeam.

Nimic nu mergea cum trebuia.

Eu venisem pentru vindecare.

El vorbea despre imposibilitate.

Pentru prima dată de la plecare am simțit neliniște.

Poate fata se înșelase.

Poate eu mă înșelasem.

Poate drumul acesta fusese o ultimă speranță disperată.

În seara aceea am rămas tăcut.

Mai tăcut decât de obicei.

Mă uitam la darurile aduse cu mine.

La aur.

La argint.

La hainele de schimb.

Și mă întrebam dacă nu cumva făcusem tot drumul acesta degeaba.

Atunci a venit vestea.

Un proroc din Israel auzise ce se întâmplase.

Numele lui era Elisei.

Și ceruse să fiu trimis la el.

Am simțit un val de ușurare.

În sfârșit.

Aici începea partea pe care o așteptasem.

În sfârșit urma să întâlnesc omul lui Dumnezeu.

În sfârșit urma să văd minunea.

Nu știam însă că cea mai mare surpriză nu era vindecarea.

Ci felul în care Dumnezeu avea să zdrobească imaginea pe care mi-o făcusem despre El.

 OMUL CARE NU A IEȘIT DIN CASĂ

Îmi amintesc drumul spre casa lui Elisei.

Nu era ceea ce mă așteptasem.

După felul în care vorbeau oamenii despre el, mă gândeam la ceva impunător.

Poate o curte mare.

Poate slujitori alergând în toate direcțiile.

Poate un loc care să reflecte importanța unui om capabil să facă minuni.

Dar casa era simplă.

Aproape dezarmant de simplă.

Am coborât de pe car.

Caii s-au oprit.

Soldații au rămas în spate.

Slujitorii au așteptat.

Totul era pregătit pentru întâlnirea aceea.

Și am așteptat.

În mintea mea vedeam deja scena.

Ușa se va deschide.

Prorocul va ieși.

Mă va privi.

Va înțelege cine sunt.

Va înțelege cât de departe am venit.

Va înțelege cât de mult am nevoie de ajutor.

Dar ușa nu s-a deschis.

Au trecut câteva clipe.

Apoi alte câteva.

Și, în cele din urmă, a ieșit cineva.

Nu Elisei.

Un slujitor.

Atât.

Un slujitor.

Mi-a transmis mesajul.

Scurt.

Fără explicații.

Fără ceremonii.

Fără impresionant.

„Du-te și scaldă-te de șapte ori în Iordan. Carnea ta se va face sănătoasă și vei fi curat.”

Atât.

Nimic mai mult.

La început am crezut că nu am auzit bine.

M-am uitat la omul acela.

Apoi la casă.

Apoi din nou la el.

Așteptam să continue.

Nu a continuat.

Înăuntru, ceva a început să fiarbă.

Nu pentru că nu voiam să fiu vindecat.

Ci pentru că mă simțeam insultat.

Străbătusem sute de kilometri.

Venisem cu scrisori regale.

Cu daruri.

Cu onoare.

Cu speranță.

Și omul acesta nici măcar nu ieșise să mă privească în ochi.

Pentru prima dată după mult timp, am uitat de lepră.

Tot ce vedeam era orgoliul meu rănit.

M-am întors spre car.

Furios.

Mai furios decât fusesem pe câmpul de luptă.

„Credeam că va ieși la mine.”

Cuvintele au izbucnit fără să le pot opri.

„Credeam că se va înfățișa înaintea mea.”

Da.

Asta era problema.

Nu râul.

Nu porunca.

Nu drumul.

Eu credeam.

Eu îmi imaginasem.

Eu construisem un scenariu.

Și Dumnezeu refuza să joace rolul pe care i-l scrisesem.

Am început să vorbesc despre râurile din Damasc.

Despre cât sunt de curate.

Despre cât sunt de bune.

Despre cât sunt de superioare Iordanului.

Dar dacă sunt sincer, nu era vorba despre ape.

Niciodată nu fusese.

Era vorba despre faptul că Dumnezeu îmi cerea ceva simplu.

Prea simplu.

Iar oamenii mândri preferă adesea soluțiile complicate.

Pentru că în cele complicate mai pot păstra iluzia că au contribuit cu ceva.

Am urcat în car.

Am poruncit să plecăm.

Și am început să ne îndepărtăm.

Nimeni nu vorbea.

Nici măcar eu.

Doar zgomotul roților și al pașilor cailor.

După o vreme, unul dintre slujitorii mei s-a apropiat.

Era cu mine de mulți ani.

Probabil mai mulți decât îmi aminteam.

M-a privit cu respect.

Dar și cu sinceritate.

„Părinte... ”

Așa mi-a spus.

Nu comandant.

Nu stăpâne.

Părinte.

„Dacă prorocul ți-ar fi cerut un lucru greu, nu l-ai fi făcut?”

Am rămas tăcut.

Pentru că știam răspunsul.

L-aș fi făcut.

Fără ezitare.

Aș fi traversat un deșert.

Aș fi urcat un munte.

Aș fi plătit orice preț.

Dar Dumnezeu îmi ceruse ceva mai dificil pentru un om ca mine.

Îmi ceruse să mă smeresc.

Și dintr-odată am înțeles.

Lupta nu mai era între mine și boală.

Lupta era între mine și mine însumi.

În acea seară am privit mult timp spre direcția Iordanului.

Nu eram încă pregătit să cobor în apă.

Dar pentru prima dată eram suficient de sincer încât să recunosc adevărul:

nu râul mă speria.

Ci ascultarea.

A ȘAPTEA SCUFUNDARE

În dimineața aceea m-am trezit înaintea tuturor.

Nu pentru că dormisem bine.

Ci pentru că aproape nu dormisem deloc.

Mă aflam între două posibilități.

Să mă întorc acasă așa cum venisem.

Sau să fac ceea ce îmi spusese profetul.

Mândria mea încă lupta.

Poate mai mult decât boala.

Poate mai mult decât frica.

Am ieșit din cort și am privit spre răsărit.

Lumina începea să atingă dealurile.

Totul era liniștit.

Prea liniștit.

În astfel de momente nu mai poți da vina pe nimeni.

Nu pe profet.

Nu pe slujitori.

Nu pe împrejurări.

Rămâi singur cu tine.

Și uneori acesta este cel mai greu loc în care poți ajunge.

Am privit spre brațele mele.

Petele erau acolo.

La fel ca ieri.

La fel ca săptămâna trecută.

La fel ca lunile trecute.

M-am gândit la toate lucrurile pe care le încercasem.

La doctori.

La sfaturi.

La tratamente.

La speranțe.

La rugăciuni adresate unor dumnezei care nu răspunseseră niciodată.

Și atunci mi-am dat seama că, dacă plecam acum, nu mă întorceam doar bolnav.

Mă întorceam învins.

Nu de lepră.

Ci de propria încăpățânare.

Am poruncit să mergem la Iordan.

Nimeni nu a spus nimic.

Dar am observat privirile slujitorilor mei.

Era ceva nou în ele.

Nu triumf.

Nu satisfacție.

Ci speranță.

Poate că uneori oamenii care ne iubesc văd lumina înainte să o vedem noi.

Când am ajuns, râul era exact cum îl văzusem.

Neschimbat.

Nici mai impresionant.

Nici mai frumos.

Și atunci am înțeles ceva.

Dumnezeu nu schimbase râul.

Trebuia să mă schimbe pe mine.

Am coborât de pe cal.

Mi-am scos mantia.

Apoi armura.

Apoi tot ceea ce ascundea adevărul.

Pentru prima dată după mult timp nu mai eram generalul.

Nu mai eram comandantul.

Nu mai eram omul pe care îl cunoștea lumea.

Eram doar Naaman.

Un om bolnav.

Apa era rece.

Mai rece decât mă așteptasem.

Am intrat încet.

Simțeam privirile tuturor.

Și poate pentru prima dată în viață nu îmi mai păsa.

M-am scufundat prima dată.

Am ieșit.

M-am uitat la pielea mea.

Nimic.

A doua oară.

Nimic.

A treia.

A patra.

A cincea.

De fiecare dată aceeași întrebare.

Și dacă nu se întâmplă nimic?

La a șasea scufundare aproape că am cedat.

Pentru că între promisiune și împlinire există uneori un spațiu în care credința este încercată.

Am ieșit din apă.

Am privit.

Petele erau încă acolo.

Sau cel puțin așa mi s-a părut.

Atunci am înțeles ceva.

Nu mi se ceruse să mă vindec.

Mi se ceruse să ascult.

Și pentru prima dată, nu am mai coborât în apă pentru vindecare.

Am coborât pentru că Dumnezeu spusese să o fac.

A șaptea oară.

Îmi amintesc apa.

Îmi amintesc liniștea.

Îmi amintesc bătaia inimii mele.

Și apoi...

am ieșit.

La început nu am înțeles.

Mă uitam.

Fără să spun nimic.

Pielea mea era curată.

Nu doar vindecată.

Curată.

Ani mai târziu aveam să uit multe lucruri.

Bătălii.

Nume.

Fețe.

Drumuri.

Dar nu aveam să uit niciodată clipa aceea.

Pentru că atunci nu doar pielea mea a ieșit din apă.

A ieșit și omul care încercase toată viața să controleze totul.

Am rămas mult timp pe mal.

Nu vorbea nimeni.

Nici eu.

Nici slujitorii mei.

Unii plângeau.

Alții zâmbeau.

Eu nu puteam face nici una, nici alta.

Eram copleșit.

Pentru prima dată în viață nu mă simțeam puternic.

Mă simțeam recunoscător.

Și ciudat este că recunoștința aduce mai multă pace decât puterea.

În acea zi am înțeles că Dumnezeu nu mă adusese la Iordan doar ca să-mi vindece trupul.

Mă adusese acolo ca să-mi vindece inima.

Și am știut că înainte să mă întorc în Siria, mai aveam un drum de făcut.

Trebuia să mă întorc la omul care nici măcar nu ieșise din casă.

Pentru că acum înțelegeam ceva ce nu înțelesesem atunci:

Elisei nu mă ignorase.

Dumnezeu încerca să mă învețe să privesc dincolo de mine însumi.

ÎNTOARCEREA

Drumul spre casa lui Elisei era același.

Aceleași dealuri.

Aceleași poteci.

Același praf.

Și totuși, nimic nu mai era la fel.

Pentru că omul care mergea acum pe acel drum nu mai era omul care îl parcursese cu câteva zile înainte.

Prima dată venisem plin de așteptări.

Acum veneam plin de recunoștință.

Prima dată venisem cu planurile mele.

Acum veneam cu mâinile goale.

Prima dată voiam o vindecare.

Acum voiam să înțeleg.

Nu mă mai grăbeam.

Pentru prima dată după multă vreme nu mă grăbeam.

Ani întregi îmi trăisem viața alergând între războaie, consilii, ordine și strategii.

Totul trebuia făcut repede.

Totul trebuia controlat.

Totul trebuia câștigat.

Dar când ai stat pe fundul unui râu și ai înțeles că nu te poți salva singur, ritmul vieții începe să se schimbe.

Când am ajuns la casa lui Elisei, am coborât de pe cal.

Și pentru o clipă am rămas nemișcat.

Privind.

Aceeași casă.

Aceeași ușă.

Același loc unde cu puțin timp înainte mă simțisem ofensat.

Acum însă vedeam altceva.

Nu simplitatea casei mă impresiona.

Ci măreția Dumnezeului care lucrase prin ea.

De data aceasta Elisei a ieșit.

Sau poate că înainte nu conta să iasă.

Poate că înainte trebuia să mă întâlnesc cu Dumnezeu, nu cu el.

M-am apropiat.

Și pentru câteva clipe n-am găsit cuvintele.

Generalul care negocia cu regi.

Omul care conducea armate.

Rămăsese fără cuvinte.

În cele din urmă am spus:

„Acum știu.”

Atât.

Nu „sper”.

Nu „cred că”.

Nu „mi s-a spus”.

„Acum știu.”

Există o diferență între ceea ce ai auzit despre Dumnezeu și ceea ce ai trăit cu El.

Eu trecusem dintr-o lume în cealaltă.

Ani de zile mă închinasem unor dumnezei care cereau.

Dar nu răspundeau.

Ani de zile văzusem temple mari și ritualuri impresionante.

Dar niciunul nu mă vindecase.

Și acum stăteam înaintea unui profet îmbrăcat simplu și a unui Dumnezeu pe care nu-L cunoșteam cu câteva săptămâni înainte.

Am vrut să-i dau darurile.

Aurul.

Argintul.

Hainele.

Tot ceea ce adusesem.

Mi se părea normal.

Așa făcusem toată viața.

Primeai ceva.

Plăteai.

Dar Elisei a refuzat.

La început nu am înțeles.

Apoi am înțeles prea bine.

Nu puteam cumpăra ceea ce primisem.

Nu puteam plăti pentru har.

Nu puteam negocia cu Dumnezeu.

Pentru un om ca mine, aceea a fost o lecție aproape la fel de grea ca scufundarea în Iordan.

M-am uitat la mâinile mele.

Aceleași mâini care ținuseră sabia.

Aceleași mâini care semnaseră ordine.

Aceleași mâini care ridicaseră steaguri de victorie.

Și acum erau goale.

Dar pentru prima dată nu mă simțeam sărac.

Mă simțeam liber.

Înainte să plec, am cerut ceva ciudat.

Pământ.

Îmi imaginez că slujitorii mei au fost confuzi.

Poate chiar amuzanți.

Un general care traversase țări pentru vindecare și acum cerea câțiva saci cu pământ.

Dar în inima mea era ceva mai profund.

Nu voiam să uit.

Nu voiam să mă întorc în Siria și să trăiesc ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Există momente care trebuie păstrate.

Nu pentru că Dumnezeu ar locui într-un loc.

Ci pentru că omul uită.

Iar eu nu voiam să uit.

Nu voiam să uit râul.

Nu voiam să uit ascultarea.

Nu voiam să uit mila.

Mai ales mila.

Când am plecat de la Elisei, am privit încă o dată înapoi.

Nu spre casă.

Ci spre viața pe care o lăsam în urmă.

Viața omului care credea că poate controla totul.

Viața omului care credea că puterea rezolvă orice.

Viața omului care credea că valoarea lui stă în funcția lui.

Și pentru prima dată după mulți ani am simțit pace.

Nu victoria aducea pacea aceea.

Nu sănătatea.

Nu succesul.

Ci faptul că știam cui îi aparțin.

Am plecat din Siria ca un om respectat.

Am ajuns în Israel ca un om disperat.

Am coborât în Iordan ca un om frânt.

Și m-am întors acasă ca un om nou.

Mulți vor spune că povestea mea este despre vindecare.

Dar eu cred că este despre altceva.

Despre har.

Despre un Dumnezeu care a ales să asculte strigătul unui om care nici măcar nu-L cunoștea.

Despre o fetiță fără nume care a avut mai multă credință decât un general.

Despre un profet care a refuzat să impresioneze.

Și despre un râu care m-a învățat să ascult...