Vremuri de izbăvire!

                                                     Psalmul 54.

            „Către mai marele cântăreților. De cântat cu instrumente cu coarde. O cântare a lui David. Făcută când au venit Zifiții să spună lui Saul: „Știți că David șade ascuns printre noi?”

            Scapă-mă, Dumnezeule, prin Numele Tău, și fă-mi dreptate, prin puterea Ta!

            Ascultă-mi rugăciunea, Dumnezeule, ia aminte la cuvintele gurii mele.

           Căci niște străini s-au sculat împotriva mea, niște oameni asupritori vor să-mi ia viața; ei nu se gândesc la Dumnezeu.

            Da, Dumnezeu este ajutorul meu, Domnul este sprijinul sufletului meu!

            Răul se va întoarce asupra protivnicilor mei; nimicește-i în credincioșia Ta!

         Atunci Îți voi aduce jertfe de bună voie, voi lăuda Numele Tău, Doamne; căci este binevoitor; căci El mă izbăvește din toate necazurile, și cu ochii mei îmi văd împlinită dorința privitoare la vrășmașii mei.”

            De la început Domnul Dumnezeu S-a descoperit oamenilor sub numele de: Yahwe, El Elohim, Adonai, (Dumnezeul creației, Dumnezeul legământului și Dumnezeul Atotputernic).

            Psalmul acesta începe cu o rugăciune făcută de către regele David către Dumnezeul creației, pentru că, mai întâi, psalmistul cere o restaurare, o refacere, o rezidire interioară.

  Sufletul lui era „devastat”, „zdrobit” din pricina vrășmașilor care se ridicaseră împotriva sa.

            „Scapă-mă, Dumnezeule, (scapă-mă Yahwe), prin Numele Tău, și fă-mi dreptate, prin puterea Ta.”

            Fă-mi dreptate prin puterea Ta de Creator, fă-mi dreptate prin puterea Ta de Stăpân și restaurează-mi vigoarea inimii.

            Doamne, Dumnezeule, reconstruiește–mă, refă-mi liniștea, dă-mi putere din puterea Ta, ca să pot sta în picioare. Frumoasă rugăciune face David către Dumnezeul Creator, care este întotdeauna gata să asculte strigătele celor ce se încred în El.

            Tot la fel avem și noi nevoie de o restaurare lăuntrică și de putere ca să putem face pași pe calea credinței, acum când urcușul este din ce în ce mai greu și când lupta cu puterile întunericului este tot mai istovitoare.

            În Psalmul 51:10 David se roagă Dumnezeului creator. El își îndreaptă rugăciunea către Yahwe și spune: „Zidește în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine, pune înlăuntrul meu un duh nou și statornic!”  Fără o inimă curată și fără statornicie în credință, nu vom putea sta în picioare în zilele grele, care, pentru unii, sunt actule, iar pentru alții urmează, pentru că nimeni nu este scutit de necazuri, după cuvintele Domnului Isus: „V-am spus aceste lucruri ca să aveți pace în Mine. În lume veți avea necazuri, dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea”.

            David, care era înconjurat de armata instruită și antrenată în lupte a lui Saul, dar și de ceata nelegiuiților, nu cere de la Domnul putere să biruiască nici pe Saul și nici pe Zifiți, ci cere putere să rămână în picioare într-o vreme de mare strâmtorare pentru el.

            „Atunci Îți voi aduce jertfe de bună voie, voi lăuda Numele Tău Doamne; căci este binevoitor; căci El mă izbăvește din toate necazurile... ” „Eu strig: „Lăudat să fie Domnul” și sunt izbăvit de toți vrășmașii mei.” David nu avea nevoie de forță ca să poată lupta, pentru că Yahwe, Dumnezeul Creator îi venise în ajutor.

            Când s-a ridicat împotriva lui Goliat, uriașul filistean care a umplut de groază sufletul întregii oștiri a lui Saul timp de patruzeci de zile, Domnul a luptat, reglând traiectoria pietrei din praștia lui David și doborând la pământ pe Goliat.

            Oricine se ridică împotriva lui Dumnezeu, dar și împotriva unșilor Săi, mai curând sau mai târziu, vor avea aceeași soartă: Vor fi doborâți și nimiciți de către Cel ce are toată puterea în cer și pe pământ.

            Eu am nevoie de putere, zicea David, ca să pot să stau liniștit și să mă uit la frumusețea lucrării lui Dumnezeu. Am nevoie de putere să-mi duc mântuirea până la capăt. Oare este vreunul dintre noi care nu are nevoie de putere să-și ducă mântuirea până la capăt cu frică și cutremur?

            În Psalmul 27:4 spunea David: „Un lucru cer de la Domnul, și-l doresc fierbinte: aș vrea să locuiesc toată viața mea în Casa Domnului, ca să privesc frumusețea Domnului și să mă minunez de Templul Lui.”

            Domnul este Dumnezeu, Creatorul care Își ține cuvântul față de creatura Sa. El nu uită niciodată să hrănească păsările cerului, așa cum nu uită niciodată să pună parfum și culoare în florile câmpului și nu-i uită niciodată pe cei ce își pun nădejdea în El.

            Domnul nu uită niciodată să lase ploaie peste pământ. Este adevărat că El lasă ploaia binefăcătoare și peste cei buni și peste cei răi, pentru că „este binevoitor”.

         Dumnezeul nu va dezamăgi niciodată pe cel ce se încrede în El din toată inima. Domnul Dumnezeu Se îndură de toată creația, dar așteaptă recunoștință.

            Când au venit la Domnul Isus zece leproși și I-au cerut să-i vindece, doar unul s-a întors cu recunoștință, și acela era un străin. Se pare că străinii sunt mult mai simțitori până în zilele noastre. De multe ori, copiii sunt răzvrătiți, neascultători. Copiii Domnului nu sunt oare mulți dintre ei la fel? Nu se răzvrătesc ei oare de atâtea ori? Și pentru ce? Pentru lucruri de nimic!

            Multora nu le mai place hrana spirituală pregătită de către Duhul Sfânt prin lucrătorii Domnului. Doresc altceva! Mulți își doresc hrană după inima lor și nu după voia Domnului, ca și poporul în pustie spun: „Ne-am săturat de hrana aceasta proastă.”

            Domnul Dumnezeul legământului (El Elohim) îi promisese lui David tronul lui Israel și, de asemenea, îi promisese un urmaș pe tron care va domni în veci de veci. El Elohim făcuse acest legământ prin care îi făgăduia lui David împărăția lui Israel; și, totuși, îl găsim pe David alungat de către Saul, urmărit prin văi și munți, după ce fusese uns împărat de către Profetul Samuel.

            Apoi îl vedem pe David alungat chiar și de către fiul său Absalom, pe care-l iubea atât de mult. David se găsea într-o situație foarte grea.

            Când nu ai nimic și nu ești „cineva”, nu te gândești mai departe, nu te mai frămânți atât de mult, nu-ți pasă de lucrurile pe care nu le ai și nici nu ai cum să ajungi la ele, dar atunci când ai mult și pierzi totul, durerea este foarte mare.

            Poți să pierzi însă, prieteni și averi pe pământ; important este să nu te lepezi de credință și să nu-L pierzi pe Dumnezeu în mijlocul necazului tău, pentru că Dumnezeu niciodată nu te lasă la greu. El îți dă biruință și izbăvire, ca tu să-L binecuvântezi.