În legătură cu gestiunea banilor, Dumnezeu are porunci clare pentru Israel și pentru biserică. Găsim două principii biblice în acest sens: zeciuiala (specifică legământului iudaic) și dărnicia (specifică legământului cu Isus Hristos).

          Principiul zeciuielii este prezentat în texte biblice precum Deuteronom 14:22-29, Deuteronom 26:12-15, Levitic 27:30-34, Numeri 18:8-32, Numeri 35:1-8, Iosua 13:14, Iosua 21:1 42, Evrei 7:1-10. Zeciuiala este strict specifică legământului iudaic, pe care Dumnezeu l-a încheiat cu cei trei patriarhi (Avraam, Isaac, Iacov) și l-a detaliat prin profetul Moise, cel care le-a dat evreilor și alte legi din partea lui Dumnezeu. Zeciuiala avea două scopuri. În primul rând, Dumnezeu dorea să-i conștientizeze pe israeliți că El este Cel care dă binecuvântarea. Zeciuiala era un mijloc prin care poporul recunoștea că este dependent de Dumnezeu. În al doilea rând, Dumnezeu folosea zeciuiala pentru a le asigura existența leviților și preoților din seminția lui Levi. Aceștia nu au primit pământuri atunci când s-a împărțit țara Canaan, în afară de 48 de cetăți în care locuiau. Așadar, moștenirea seminției lui Levi era reprezentată de Domnul Dumnezeu, de zeciuielile aduse de către celelalte seminții ale lui Israel și de jertfele mistuite de foc. În schimb, leviții și preoții Îl slujeau pe Dumnezeu la cortul întâlnirii și apoi la templu. În altă ordine de idei, pământurile unei seminții din Israel nu se puteau înstrăina la alte seminții. Deci leviții nu puteau intra în posesia pământului, care era principala sursă de existență la acea vreme. Statul iudaic era un stat religios, având la bază legea și orânduirile stabilite de profetul Moise. Prin profetul Maleahi, Dumnezeu i-a reproșat poporului Israel că nu își plătește zeciuielile și că astfel ei încercau să-L fure și să-L înșele (Maleahi 3:8-10). De fapt, cei care făceau asemenea lucruri nu-L mai recunoșteau pe Dumnezeu, ca sursă a vieții și a tuturor binecuvântărilor. Pe de altă parte, acești oameni îi furau pe leviți, care nu au primit moștenire și depindeau de zeciuielile care se aduceau la templu. Însuși Domnul Isus Hristos i-a mustrat pe cărturari și pe farisei, pentru că puneau accent pe zeciuială (care nu trebuia lăsată nefăcută) și ignorau cele mai însemnate lucruri din lege: mila și dreptatea (Matei 23:23).

          Unii lideri religioși preiau doctrina zeciuielii, susținând că Dumnezeu așteaptă de la noi să plătim „partea Lui” (cei 10%) și că apoi avem libertatea să dăruim, în plus, din restul veniturilor noastre. În spatele acestui principiu se poate ascunde dorința unor structuri religioase de a avea un buget stabil prin faptul că le fixează oamenilor o cotă lunară exactă (este mai ușor pentru o instituție religioasă să funcționeze „prin vedere” decât „prin credință”). Se merge pe ideea că, dacă li se oferă flexibilitate oamenilor, aceștia nu vor da foarte mulți bani sau îi vor da în altă parte. Dar dacă enoriașii vor fi constrânși prin folosirea abuzivă a unor texte biblice, se vor obține de la ei acești bani. Puțini oameni susțin principiul zeciuielii fără să aibă interese de acest fel. De-a lungul istoriei, s-a crezut că impunerea de reguli dă mai multe roade decât dragostea. Este trist că și în biserica lui Isus Hristos se adoptă asemenea strategii. Afirmații de genul „legea dă a zecea parte, dragostea le dă pe toate” par niște utopii pentru anumite entități religioase, unde plata zeciuielii este publică, fiecare putând să vadă cât a dat celălalt, din simplă curiozitate sau ca să-l verifice. Apoi, unii conducători creștini pun presiune pe oameni să dea bani pentru tot felul de proiecte care susțin că le-au primit de la Dumnezeu. Însă dacă o lucrare pornește într-adevăr de sus, Dumnezeu se va îngriji personal de resursele necesare. Dar cei care le cer ostentativ bani oamenilor, în loc să Îi ceară de la Dumnezeu, ne arată că lucrările lor nu vin de sus, ci au tot felul de motivații omenești. În loc să aibă credință în Dumnezeu, aceștia preferă să îi manipuleze pe enoriași.

          Creștinii nu iau în considerare destul de multe elemente care țin de legământul iudaic (e. g. tăierea împrejur, legile referitoare la acordarea dobânzii, legi referitoare la căsătorie, sistemul de jertfe de la templu, dieta fără animale necurate). Totodată, biserica primară a hotărât ce lucruri trebuie să respecte neamurile care s-au convertit la credința creștină. Printre acele lucruri nu este menționată zeciuiala (Faptele Apostolilor 15:1-30). Deci apostolii lui Isus Hristos nu au considerat că este necesar ca neamurile convertite la creștinism să plătească zeciuiala. Dar în zilele noastre, mulți așa-ziși predicatori care nu au legătură cu slujba de apostol instituie astfel de reguli. Pe de altă parte, hotărârile congresului de la Ierusalim (din Faptele Apostolilor 15) au fost date în contextul în care unii iudei convertiți pretindeau că cei care au crezut în Isus Hristos, dintre neamuri, trebuie să fie tăiați împrejur și să respecte legea lui Moise. Însuși Pavel a fost foarte revoltat împotriva acestor oameni, numiți și iudaizatori.

          Domnul Isus Hristos nu a venit să strice Legea, ci s-o împlinească (Matei 5:17). Dar a împlinit-o într-un alt mod decât cel în care se așteptau autoritățile iudaice. Fariseii și cărturarii erau interesați de litera Legii, pe când Mântuitorul acționa în spiritul Legii, punând accent pe milă, dreptate, dragoste, iertare. Isus Hristos a reformat ideile evreilor despre căsătorie (Marcu 10:1-9), iertare (Ioan 5:14), Sabat (Matei 12:1-14). Și a spus că iubirea lui Dumnezeu și a aproapelui sunt cele mai mari porunci, de care depind Legea și Proorocii (Matei 22:35-40). De fapt, scopul Legii și al Proorocilor este ca aceste două porunci să fie împlinite de fiecare dintre noi (Romani 13:8-10, Matei 7:12).

          Apostolul Pavel ne spune că noi am murit în ceea ce privește Legea și că suntem ai lui Isus Hristos. Fiind izbăviți de Lege, noi suntem morți față de ea și îi slujim lui Dumnezeu într-un duh nou și nu după vechea slovă (Romani 7:4-6). În Evrei 7, ni se prezintă un contrast între vechea preoție și Lege, pe de o parte, și preoția lui Isus Hristos împreună cu harul mântuitor al Acestuia, pe de altă parte. Doar preoția lui Isus Hristos (prin a Cărui jertfă suntem iertați de păcate) și harul Lui ne pot asigura mântuirea. Așadar, creștinii nu trebuie să respecte legământul iudaic sau Legea lui Moise. Este adevărat că unele elemente specifice legământului iudaic (sistemul de jertfe, zeciuiala) sunt relevante pentru a-L cunoaște pe Dumnezeu. Însă, dincolo de asta, singura lege după care creștinul trebuie să-și trăiască viața este Legea Duhului de viață (Romani 8:1-5), care ne învață cum să ne raportăm la Dumnezeu și la semenii noștri. În altă ordine de idei, unii teologi afirmă că Avraam a dat zeciuială din veniturile sale (Evrei 7:1-2). Însă Avraam se afla tot sub incidența legământului vechi (se poate observa asta inclusiv din relația lui cu Agar sau din legătura lui cu sistemul de jertfe). Iar Evrei 7-8 pune accent pe legământul cel nou promovat de Isus Hristos și nicidecum pe faptul că zeciulala ar fi impusă în acest nou legământ.

          Dacă apostolii, care erau evrei, ar fi considerat că este important ca neamurile să dea zeciuială, ar fi menționat acest lucru în Epistolele lor. Mai ales pentru că problema banilor este atent analizată în Biblie. Și atunci nu ar mai fi fost nevoie ca unele persoane să se agațe de tot felul de texte biblice pentru a-și justifica doctrinele pe care vor să le implementeze în biserici. În plus, la ora actuală nu există în țara noastră organizarea teritorială pe care o aveau evreii. Și nu sunt în vigoare principiile iudaice referitoare la împărțirea și administrarea pământurilor sau a altor resurse comune dintr-un stat. Trăim într-o epocă în care puterile în stat sunt separate, cel puțin la nivel teoretic. Plătim impozite fixe pentru bunurile pe care le deținem și pentru banii pe care îi câștigăm. În plan spiritual, nu mai există preoți și jertfe, cel puțin nu în sensul legământului iudaic. Există un singur Mare Preot, Domnul Isus Hristos. Prin jertfa Lui, toți putem avea acces direct la Dumnezeu. Și toți credincioșii alcătuiesc o seminție împărătească de preoți ai lui Dumnezeu (1 Petru 2:9-10). Din aceste rațiuni, zeciuiala nu mai este relevantă în noul legământ.

          Principiul dărniciei este cel care trebuie să îi însoțească pe creștini. Apostolul Pavel ne prezintă această idee în 2 Corinteni 8:1-15; 9:1-15. Deși creștinii din Macedonia nu erau bogați și nici nu erau lipsiți de necazuri, sărăcia lor lucie și bucuria cu care au dăruit „au dat naștere la un belșug de dărnicie din partea lor”. Apostolul ne spune că aceștia au dăruit de bunăvoie, unii chiar peste posibilitățile lor. Așadar, Pavel nu dorește să facă o poruncă din dărnicie, în contrast cu unii lideri religioși din zilele noastre care pun reguli legat de zeciuieli și îi urmăresc pe enoriași dacă dau bani la biserică. Modelul care trebuie urmat este Isus Hristos. El, măcar că era bogat (avea primul loc în univers înainte de a se întrupa), S-a făcut sărac pentru noi (S-a dezbrăcat de gloria cerească, a luat chip de rob și a îndurat umilințe din partea oamenilor, plătind pentru păcatele tuturor) pentru ca prin sărăcia Lui noi să ne îmbogățim (doar în acest fel oamenii au oportunitatea de a trăi veșnic în prezența lui Dumnezeu).

          Există șapte „pietre de hotar” care însoțesc acest principiu al dărniciei. În primul rând, noi nu avem ce să îi dăm lui Dumnezeu. Nu avem nimic al nostru, care să nu-l fi primit. Când dăruim, recunoaștem că tot ce avem este de la Dumnezeu și că noi doar administrăm ceea ce Dumnezeu ne-a încredințat, pentru o vreme. În al doilea rând, fiecare este liber să dăruiască cât a hotărât în inima lui, fără să dea socoteală înaintea oamenilor. Deci nu există un procent stabilit, care reprezintă „partea Domnului”. Nu există o regulă, se acționează în spiritul Legii Duhului de viață. În al treilea rând, în spatele dărniciei noastre trebuie să existe motivații corecte. Noi nu trebuie să dăruim cu părere de rău sau obligați de anumite circumstanțe. Nici nu trebuie să concurăm cu alții sau să căutăm alte avantaje în plan personal. Biblia ne învață că nu trebuie să ne fălim în fața oamenilor și nici nu trebuie să ne lăsăm văzuți de către ceilalți atunci când facem milostenii (Matei 6:1-4). Noi trebuie să dăruim cu bucurie și fără scopuri ascunse. În acest fel, Dumnezeu ne va răsplăti. În al patrulea rând, noi suntem liberi să dăruim cât mai mult. Atât resursele financiare, cât și timpul pe care îl investim în lucrarea lui Dumnezeu sunt comori pe care nu le mănâncă moliile sau rugina. Acestea au valoare eternă, spre deosebire de lucrurile materiale pe care le vom lăsa pe pământ când vom pleca. În al cincilea rând, Duhul lui Dumnezeu ne dă înțelepciune să ne investim resursele noastre acolo unde sunt nevoi reale. El pune pe inima noastră inițiative de a dărui, de a-i căuta pe cei care au cu adevărat nevoie de suport financiar, de a ne implica în lucrările care sunt într-adevăr esențiale pentru Dumnezeu. În al șaselea rând, Duhul lui Dumnezeu ne deschide mintea și inima ca să dăruim întâi lui Dumnezeu și abia apoi să ne îndeplinim celelalte nevoi. Dacă avem datorii la semenii noștri, este mai înțelept să le plătim pe acelea întâi. Nu ne folosește la nimic să-i ajutăm pe săraci, în timp ce semenii noștri așteaptă să le dăm ceea ce le datorăm. Nu în ultimul rând, cei dintre noi care ne hrănim spiritual participând la slujbele unei biserici locale, sau chiar pe internet, avem obligația spirituală să contribuim la bugetul acelor biserici. Există cheltuieli de întreținere a localurilor unde noi ne adunăm și există oameni care se dedică în totalitate slujirii semenilor. Dacă noi ne hrănim spiritual din resursele lor (închinare, învățătură, pastorală) ar fi de bun simț să susținem aceste biserici. Resursele spirituale care ne sunt puse la dispoziție ne întăresc, ne ridică, ne dau curaj, ne învață. Noi putem să ajungem să îi iubim pe cei care ne sprijină în acest mod și astfel să îi sprijinim la rândul nostru, după posibilități.

          Apostolul Pavel ne vorbește și despre dreptul lucrătorului creștin. În 1 Corinteni 9, Pavel ne învață că toți cei care propovăduiesc Evanghelia au dreptul să trăiască din Evanghelie. Prin urmare, lucrătorul creștin poate să trăiască din Evanghelie. Dacă însă sunt slujitori care au făcut manevre financiare, îi sfătuiesc să dea toți banii înapoi, așa cum a procedat Zacheu. Se pot face șmecherii financiare nu doar furând bani, ci și manipulând anumiți oameni din conducerea bisericii să aprobe salarii mari, fără ca enoriașii să cunoască aceste lucruri. În final, Isus Hristos este modelul la care trebuie să privească orice slujitor al lui Dumnezeu. Dintre cei păcătoși, apostolul Pavel a ridicat ștacheta slujirii la un nivel foarte înalt. Cei care pretind că sunt slujitori chemați în lucrare de Isus Hristos pot privi cel puțin la cele două exemple de pe paginile Noului Testament și pot învăța cum să-și facă lucrarea, pentru onoarea și gloria lui Dumnezeu.