Majoritatea oamenilor consideră că fericirea este cel mai important lucru pe care îl poate avea cineva. Sănătatea, pacea sufletească, împlinirea în dragoste, o familie frumoasă, relații bune cu prietenii sau o situație materială cât mai confortabilă sunt doar câteva dintre lucrurile la care cei mai mulți visează, pentru a fi fericiți pe acest pământ. Însă nu putem vorbi despre fericire dacă nu avem în vedere și o perspectivă veșnică asupra vieții noastre. Când Isus Hristos S-a întrupat, El a dorit să ne prezinte ce înseamnă o viață împlinită, din perspectivă cerească, veșnică. Așa cum afirmă mai mulți teologi, Mântuitorul a venit să aducă raiul în noi, pentru ca în veșnicie să putem fim cu El în rai. Mai mult, pentru a avea dreptul să ne scoată din iad, Isus Hristos a venit ca, mai întâi, să scoată iadul din noi.

          Ca oameni, noi suntem creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. De aceea, fiecare dintre noi avem trei nevoi fundamentale: nevoia de Dumnezeu, nevoia de semnificație și nevoia de comuniune cu semenii. Modul în care ne trăim viața este afectat de relația cu Dumnezeu, de relația cu noi înșine și de relația cu semenii. Din perspectiva lui Isus Hristos, noi putem fi cu adevărat fericiți dacă ne împlinim aceste nevoi. Pentru asta, noi trebuie să investim în relația cu Dumnezeu, cu noi înșine și cu semenii noștri. Întreaga noastră viață este guvernată și determinată de relația cu Dumnezeu. Aceasta este prima și cea mai mare nevoie a noastră și corespunde celei dintâi porunci: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău” (Matei 22:37). Celelalte două nevoi (nevoia de semnificație și nevoia de comuniune cu semenii) corespund poruncii care, deși este asemenea celei dintâi porunci, trebuie să rămână, totuși, a doua poruncă: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Matei 22:39). Relația cu noi înșine ne determină relația cu semenii noștri. Cu alte cuvinte, modul în care ne comportăm cu cei din jurul nostru este influențat de caracterul pe care îl avem. Legat de cea de-a doua poruncă divină, Blaise Pascal afirmă că plăcerea oamenilor cu adevărat mari este să-i facă pe ceilalți fericiți. El susține că fericirea e un lucru minunat, deoarece cu cât o dai mai mult, cu atât mai mult îți rămâne.

          În Predica de pe Munte ( Matei 5:1-7:29), Domnul Isus Hristos ne arată cum putem intra în Împărăția Cerurilor și, prin urmare, cum putem fi veșnic fericiți. Primele trei „fericiri” cuprind cele trei dimensiuni ale existenței noastre: relația cu Dumnezeu („ferice de cei săraci în duh”), relația cu noi înșine („ferice de cei ce plâng”) și relația cu semenii („ferice de cei blânzi”). Următoarele fericiri („ferice de cei flămânzi și însetați după neprihănire”, „ferice de cei milostivi”, „ferice de cei cu inima curată”, „ferice de cei împăciuitori”, „ferice de cei prigoniți din pricina neprihănirii”) dezvoltă ideile din primele trei „fericiri”. Deoarece „fericirile” încep și se termină cu aceeași răsplată („căci a lor este Împărăția cerurilor” – Matei 5:3,10), se poate afirma că prima „fericire” definește condiția pentru intrarea în Împărăția cerurilor („ferice de cei săraci în duh”), iar celelalte „fericiri” explică mai în detaliu cum anume se poate ajunge acolo.