Era o toamnă bogată și nespus de frumoasă. Se culegeau viile, porumbul, fructele de toamnă; peste tot era belșug. Dar mai ales îmi plăcea mireasma toamnei, acel miros al frunzelor îngălbenite care cădeau pe jos. Cerul și natura ofereau un spectacol pe care nu mă mai săturam să-l admir.

Lucram pe atunci la drumuri. De la Tulcea plecam câțiva muncitori cu mașina firmei la Babadag, unde efectuam lucrări pe străzi. Îmi aduc aminte că lucram pe o stradă ce urca în deal, iar de pe acel deal puteam să văd o parte a orașului. Și ceea ce îmi plăcea cel mai mult era că, dincolo de casele — unele mai răsărite, altele mai modeste — și de blocurile nu prea înalte și arătoase, se întindea o pădure de stejari falnici. Îmi plăcea să privesc de pe deal orizontul care mi se desfășura în față, pentru că acel peisaj era frumos: cerul și pădurea păreau că se contopesc la orizont, ca într-o îmbrățișare a frumuseții naturale.

Pe atunci, la drumuri se lucra din greu, mai mult manual. De aceea, noi, muncitorii, făceam cu târnăcoapele decapări în asfaltul deteriorat și apoi, cu lopețile, aruncam molozul pe trotuare, de unde trebuia încărcat în remorca unui tractor al firmei. Ne aduseseră și un picamăr mic, de culoare galbenă, pe care îl mânuia cu pricepere un lipovean scund de statură, pe nume Serghei, care avea în jur de treizeci de ani, era blond, cu ochii albaștri, nu prea masiv, dar călit de pe urma muncilor brute pe care le făcuse. Fața lui era interesantă, pentru că exprima foarte bine ceea ce era el în realitate. Avea uneori expresia unui om de treabă, ostenit de munca sa, iar în anumite circumstanțe afișa atitudinea unui golan care făcea ce-i trecea prin cap ca să se distreze și să pară cât mai grozav în fața celorlalți muncitori.

Îl cunoșteam din adolescență; jucasem fotbal împreună, deși el era mai mare cu șase ani decât mine, ba chiar pe atunci avusesem și un mic conflict cu el. Însă, la locul de muncă, ne înțelegeam bine și uneori glumeam împreună, făcând haz de patronul nostru, care ne exploata la maximum și se îmbogățea pe spinarea noastră. Odată, pe când eram câțiva muncitori în preajma patronului, acesta ne spuse, cu o atitudine jalnică și prefăcută, că el ar prefera să muncească la lopată ca noi și să nu se mai zbată atâta pentru firmă.

Cel mai bine mi-am dat seama ce fel de om era patronul pe când turnam asfalt pe un bulevard, iar în față aveam echipa care ne pregătea terenul. Spre seară, noi mai aveam puțin asfalt de turnat, iar inginerul care coordona acele lucrări s-a apropiat de patron și i-a spus:

— Ar trebui să le dăm drumul celor care au lucrat la decapări.

La care patronul i-a răspuns:

— Nu, lasă-i să bată în asfalt cu târnăcoapele.

I-am privit fața, care exprima în acele momente o teribilă dorință de a-i exploata pe muncitori la maximum, pentru a se asigura că în acea zi le-a stors și ultimul strop de putere.

Nu se aduceau pe atunci utilaje pentru a face decapări în mod mecanic, pentru simplul motiv că decapările făcute manual erau mai bine plătite și, bineînțeles, acei bani intrau în buzunarul patronului. Nouă ni se plătea salariul minim, cu mici adaosuri atunci când depășeam cota de turnat asfalt prevăzută pentru fiecare lună.

Într-o ocazie, Serghei a declarat că îi place să lucreze cu mine. De obicei, când rămânea doar cu mine, devenea mai sincer și chiar, odată, îmi spuse:

— Tu crezi că, dacă mă uit după femei și fac unele glume pe aici, la muncă, nu sunt conștient că tot soția mea de acasă este cea mai deosebită, pentru că îmi face de mâncare și are grijă de mine?

Serghei era căsătorit și locuia în casa sa părintească împreună cu nevasta sa și cu maică-sa. Ultima dată când l-am întâlnit pe Serghei a fost în vara anului 2000, la Tulcea; mergea la piață pentru a vinde fructe de vară. Am stat puțin de vorbă și am constatat că era trist și că lucrurile nu-i mergeau prea bine.

Într-o zi, pe când cu lopețile curățam de pe străzi molozul din plombele unde se făcuseră decapări, pentru ca apoi să turnăm asfalt, am observat că pe trotuar, așezat pe un scăunel de lemn, stătea un vânzător de semințe. Era un bărbat trecut de șaizeci de ani. Pe cap avea o bască neagră, ce-i acoperea părul în mare parte încărunțit, iar chipul său arăta că era acel gen de om care, deși trăia într-o condiție umilă, cunoștea bine viața și oamenii. Era îmbrăcat modest și se bucura atunci când unii dintre noi cumpăram semințe. La un moment dat, semnalându-l pe unul dintre muncitori, zise:

— Cel mai bine lucrează cu lopata el; nu o face nici prea repede, nici prea lent, știe să mânuiască bine lopata.

Într-adevăr, tânărul căruia i se făcuseră acele aprecieri era unul dintre cei mai buni asfaltatori.

Firma la care lucram pe atunci aparținea unei familii care avea relații pe la primărie și așa căpăta diferite lucrări. Cel care conducea mașina și răspundea de noi se numea Cornel și era cumnatul patronului. Cornel era un bărbat de treizeci și opt de ani, de înălțime mijlocie, cu părul negru, creț, și ochii căprui. Fața sa reflecta faptul că era foarte doritor să guste din plăcerile vieții. În comparație cu noi, era îmbrăcat cu haine mai scumpe și afișa o atitudine de superioritate, prin care dorea să ne transmită că el era șeful nostru, iar noi doar subalternii săi. Deși, dincolo de acest aspect, se complăcea uneori să stea de vorbă cu Serghei și să asculte bancurile pe care acesta, într-un mod șmecheresc, știa să i le spună.

Într-o zi, ne-am început munca cam prost dispuși, din cauza faptului că era înnorat și burnița puțin. Nici nu ploua prea tare ca să încetăm lucrul, nici nu se oprea acea burniță de ploaie. Spre miezul zilei, ploaia se opri, însă norii cenușii care acopereau cerul prevesteau o nouă ploaie.

Pe la miezul zilei, ne așezaserăm sub niște copaci să mâncăm. Cornel, după ce a mâncat un sendviș în mașină, ne-a spus că se duce la un bar din apropiere să bea o cafea. Nu aveam voie să consumăm băuturi alcoolice la locul de muncă și de aceea el spusese că va bea cafea, deși noi știam că avea să consume bere. După ce am mâncat și timpul alocat pauzei s-a scurs, ne-am ridicat și ne-am continuat lucrul. Se scurse o jumătate de oră și Cornel nu apărea. De obicei, el venea la timp și stătea lângă noi pentru a nu ne lăsa să chiulim, căutând, pe cât posibil, să ne determine să muncim cât mai mult.

După ce mai trecu puțin timp, apăru Cornel cu mașina. Am observat că în față, lângă el, era așezată o femeie grăsuță, despre care cu greu s-ar fi putut afirma că era cât de cât plăcută la înfățișare. Pe locul din spate era o altă femeie, care stătea cu capul în jos pentru a-și ascunde fața de noi, muncitorii. Cornel se apropie cu pași repezi de Serghei și îi spuse, făcându-i cu ochiul, că va lipsi un timp, pentru că are puțină treabă. Apoi plecă cu mașina împreună cu cele două femei.

— Cornel a agățat femeile la bar. Dacă află nevastă-sa, îl omoară, spuse râzând Serghei.

Unii dintre muncitori începură să se amuze, încântați de faptul că Cornel putea să-și permită asemenea escapade. În ochii lor, părea un adevărat bărbat de viață. După mai bine de o oră, Cornel apăru, frecându-și mâinile de bucurie și, apropiindu-se de Serghei, îi tot șoptea cât de bine se distrase cu acele femei. Despre Cornel știam că avea o familie frumoasă și împlinită și că locuia undeva prin centrul orașului, într-un apartament confortabil.

Un timp crezusem că, deși afișa acel aer de om realizat față de noi, poate că era totuși de treabă. Însă acea întâmplare îmi arătase că mă înșelasem mult în privința lui. Ceea ce mă uimea era faptul că putuse să cadă atât de jos și că făcuse acest lucru cu atâta naturalețe, încât îmi dădea impresia că, în viața lui conjugală, devenise un trișor profesionist.

Pe atunci aveam douăzeci și patru de ani și, cam de patru ani, începusem să umblu pe calea credinței; citeam Biblia și unele comentarii inspirate, care tratau anumite teme ale Sfintei Cărți. Acea întâmplare mă ajutase să înțeleg de ce societatea românească, din punct de vedere moral și spiritual, era muribundă și de ce lucrurile evoluau spre rău. Descoperisem răspunsul: celula societății era bolnavă, iar dacă celula societății, care este familia, era bolnavă, atunci întreaga societate era afectată. Dar, totuși, eram conștient că Cornel nu reprezenta decât un anumit segment al bărbaților căsătoriți. Întâlnisem și oameni cu o conduită morală ireproșabilă, însă observasem din viață că răul se copiază mai ușor, iar binele, mai greu.

Oare astăzi faptul că toată această agendă globalistă, atât de mult trâmbițată, are ecou la un anumit segment de populație nu se datorează tocmai faptului că celula societății este bolnavă? Oare cum putem reproiecta viața umană fără acele valori de bun-simț pe care Creatorul ni le-a revelat în Cartea Cărților? Când mă uit la ce ni se spune că este valoros în ziua de astăzi, mă îngrozesc și mă întreb până unde o să meargă toți acești neomarxiști de tip progresist cu aberațiile lor. În ultimul timp observ că sunt și oameni care se întorc la vechile cărări pentru a-L căuta pe Dumnezeu.

În acea zi am lucrat cu o dispoziție proastă și mai ales mă deranja Cornel, care se apropia de Serghei pentru a-i șopti câte ceva despre aventura sa. Când acea zi de muncă s-a sfârșit, am răsuflat ușurat că mă voi putea deconecta de la tot acel episod rușinos.