Curajul de a risca este un element esențial pe care trebuie să ni-l însușim, dacă vrem să schimbăm lumea. Doar cei ce riscă să meargă departe împreună cu Hristos vor descoperi cât de departe pot ajunge. Unul dintre cele mai mari riscuri ca noi, creștinii, să avem o viață monotonă, searbădă din punct de vedere spiritual, este să nu avem niciodată curajul să riscăm. Doar noi știm câte lucruri am pierdut din teama de a nu pierde, din frica de a risca. De fapt, curajul nici măcar nu se definește neapărat prin absența fricii. Mai degrabă, curajul se referă la puterea de a continua să mergem înainte în ciuda fricii. Dacă nu suntem dispuși să riscăm pentru lucruri care par neobișnuite, greu de atins, va trebui să ne mulțumim cu o viață plină de lucruri banale.

          Acţiunea este singurul remediu pentru indiferenţă: cel mai insidios pericol dintre toate (Elie Wiesel). Marea majoritate a celor care au trăit sub stăpânirea nazistă fie au fost complici, fie au închis ochii la ce se întâmpla. Totuşi, au existat şi unele persoane care, cu riscul de a-şi pierde viaţa, au făcut tot ce au putut pentru a-i ajuta pe evrei. A rămas un mister cum Elisabeth Abegg a reuşit să scape de autorităţile naziste. A fost forţată de două ori să părăsească şcoala la care preda, în Berlin, din cauza opiniilor ei antinaziste. Aceasta a refuzat să arboreze steagul cu svastica în faţa propriului apartament, în ciuda reclamaţiilor vecinilor. Pe perioada ultimilor trei ani de război, ea a ascuns doisprezece fugari evrei în apartamentul său. De asemenea, aceasta a fost pionul principal al unei reţele mari de oameni care a ascuns de autorităţile naziste peste optzeci de evrei. Cu toate acestea, ea nu a fost prinsă niciodată de nazişti. Elisabeth Abegg este doar unul dintre exemplele de creştini care şi-au asumat riscuri foarte mari în acea perioadă. Cartea „Sfidarea Holocaustului”, scrisă de Tom Dowley, redă multe astfel de istorisiri. 688

          Richard Wurmbrand a riscat mult, împotrivindu-se până la sânge ideologiei comuniste. În anul 1945, în timp ce regimul comunist îi persecuta pe romano-catolici și pe greco catolici, s-a convocat în clădirea parlamentului un congres al cultelor, prezidat de partidul comunist. Sute de reprezentanți ai clerului (episcopi, preoți, pastori, rabini – catolicii și neoprotestanții nu au participat) au umplut sala și au aplaudat când s-a anunțat că tovarășul Stalin, al cărui tablou uriaș atârna pe perete, patrona congresul. Bătrânul patriarh Nicodim, care tremura din toate încheieturile, a binecuvântat adunarea, iar prim-ministrul Petru Groza a deschis congresul. Acesta le-a amintit liderilor religioși că își vor păstra beneficiile dacă vor colabora cu statul comunist. Liderii religioși i-au ovaționat pe comuniști. Unul dintre principalii episcopi ortodocși a menționat că, în trecut, multe curente politice s-au unit cu biserica ortodoxă. În consecință, îi așteptau cu brațele deschise și pe comuniști ca să facă același lucru.

          Văzând lașitatea liderilor religioși, Sabina i-a cerut lui Richard să ia cuvântul și să spele această rușine de pe obrazul lui Isus Hristos. Ea a mai afirmat că Richard trebuie să iasă să vorbească chiar cu riscul de a fi închis. Sabina a declarat că nu are nevoie de un soț laș. Richard și-a început discursul amintindu-le liderilor religioși că datoria lor era de a-L slăvi pe Isus Hristos și nu puterea politică trecătoare. Pe măsură ce Richard continua, preoții care ascultaseră ore în șir minciuni despre partidul comunist începeau să se trezească. Lumea a început să-l aplaude pe Wurmbrand și, chiar dacă i s-a tăiat microfonul, delegații la congres s-au ridicat în picioare și au ovaționat discursul acestuia. Petrecerea comuniștilor se stricase.

          Atitudinea lui Wurmbrand față de regimul comunist i-a adus mulți ani de închisoare. Dar Richard nu a pierdut bătălia cu regimul comunist. Din contră, cele mai mari victorii în plan spiritual abia urmau. Însă marile victorii nu vin decât în urma unor uriașe sacrificii și a asumării multor riscuri. Aflându-se în închisoare, Richard avea ca prioritate convertirea tuturor oamenilor la credința creștină, indiferent că era vorba de deținuți, de gardieni sau de ofițeri. El era evreu, dar nu și-a ascuns niciodată etnia. Însă mulți deținuți îi urau pe evrei. La un moment dat, pe când vorbea cu un deținut despre lucruri spirituale, ceilalți colegi de celulă s-au năpustit asupra lui, ca să-l determine să tacă. Comandantul, aflat pe coridor, a auzit scandalul. Dar până când a ajuns el în celulă, fiecare deținut s-a întors la locul lui. Gardianul, care văzuse cele întâmplate, l-a recunoscut pe Richard, pentru că era cel mai înalt din încăpere. Însă, în semi întuneric, nu i-a putut identifica pe ceilalți. Comandantul i-a cerut lui Wurmbrand să spună cine l-a agresat. Dar Richard a răspuns că nu îi poate denunța pe agresori deoarece el, din postura de creștin, își iubește și își iartă dușmanii. Drept răsplată, Richard s-a ales cu douăzeci și cinci de lovituri crunte de bici. Nimeni altcineva nu a mai fost pedepsit. Însă din acel moment, Richard Wurmbrand nu a mai fost întrerupt când predica. Acest om al lui Dumnezeu și-a câștigat cu sânge dreptul de a-L mărturisi pe Isus Hristos. Unul dintre secretele victoriilor sale în lumea spirituală este faptul că și-a riscat libertatea, familia și chiar viața, atunci când a decis să lupte cu acest sistem ticălos, în spatele căruia stătea Diavolul.

Bibliografie:

[1] Tom Dowley, Sfidarea Holocaustului, Casa Cărții, 2020