La Calvar, Isus Hristos s-a identificat cu păcatele întregii omeniri, devenind o adevărată întruchipare a păcatului (2 Corinteni 5:21). În acele clipe, Mântuitorul a biruit toate puterile întunericului, prin lumina prezenței Sale. Acest proces al răscumpărării este atât de real în viețile credincioșilor, încât aceștia practică disciplina mărturisirii păcatelor și a iertării celorlalți.
Mărturisirea păcatelor este una dintre disciplinele spirituale esențiale din viața unui credincios. Începutul faptelor bune reprezintă mărturisirea faptelor rele. În primul rând, există un singur Mijlocitor între Dumnezeu și oameni, omul Isus Hristos (1 Timotei 2:5). Noi trebuie să ne mărturisim păcatele înaintea lui Dumnezeu. Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept ca să ne ierte și să ne curățească de orice nelegiuire (1 Ioan 1:9). De exemplu, când a păcătuit cu Batșeba și când l-a ucis pe Urie, David a fost conștient că în primul rând, el L-a ofensat pe Dumnezeu (Psalmul 51:1-12). Însă din alt punct de vedere, apostolul Iacov ne îndeamnă să ne mărturisim păcatele unii altora și să ne rugăm pentru semenii noștri (Iacov 5:16). Așadar, ambele învățături se regăsesc în Scriptură, nu se exclud una pe cealaltă.
Deseori, mărturisirea păcatelor unii altora este o disciplină dificilă pentru noi, deoarece privim comunitatea celor credincioși ca pe o părtășie a sfinților, înainte de a o vedea ca pe o părtășie a celor păcătoși. Considerăm că ceilalți sunt mult mai avansați în sfințenie, în timp ce noi ne confruntăm cu tot felul de păcate. Nu dorim să părem vulnerabili, ca să vadă cei din jur eșecurile și slăbiciunile noastre. Prin urmare, mulți dintre noi preferăm să ne ascundem unii de alții și trăim în ipocrizie. Dacă însă am conștientiza că biserica lui Isus Hristos este în primul rând o părtășie (adunare) a celor păcătoși (salvați), am realiza că nu suntem singurii care ne confruntăm cu păcate. În acest fel, am putea împărtăși unii cu alții problemele și păcatele cu care ne confruntăm, purtându-ne unii altora poverile (Galateni 6:2). Ne putem ruga lui Dumnezeu să ne descopere oameni în fața cărora să ne mărturisim. Maturitatea spirituală, compasiunea, înțelepciunea, bunul simț și capacitatea de a păstra un secret sunt doar câteva dintre calitățile pe care trebuie să le aibă o persoană care primește mărturisirea altor credincioși.
Indiferent dacă ne mărturisim înaintea lui Dumnezeu sau înaintea unui frate, trebuie să îndeplinim câteva condiții pentru ca acest act să fie autentic. În primul rând, noi trebuie să ne cercetăm adânc, conștienți că toată viața noastră este ca o carte deschisă în fața lui Dumnezeu. De aceea, noi trebuie să confruntăm păcate concrete. O mărturisire generală a păcatelor ne scutește de umilință și de rușine, dar nu aduce cu sine vindecarea atât de mult dorită. Este destul de facil să evităm adevărata noastră vină printr-o mărturisire generală. Noi trebuie să ne cercetăm în legătură cu păcatele sufletului (mândria, egoismul, mânia, ura, amărăciunea, nemulțumirea, lipsa de evlavie) și cu păcatele trupului (curvia, lăcomia, crima, lenea, adulterul). În al doilea rând, pentru o bună mărturisire este necesar să ne căim. Părerea de rău față de păcat trece dincolo de nivelul emoțional, la nivelul voinței noastre. Noi trebuie să arătăm aversiune față de fapta comisă și un regret adânc pentru că am rănit inima lui Dumnezeu. În al treilea rând, noi trebuie să fim hotărâți să evităm păcatul și să-L rugăm pe Dumnezeu să ne ajute să trăim în sfințenie și să urâm viața păcătoasă. În final, noi nu trebuie să Îl determinăm pe Dumnezeu să ne ierte. Dumnezeu este Cel care ne ajută să căutăm iertarea Lui. Mărturisirea păcatelor începe cu pocăință, dar se termină în bucurie. Iertarea păcatelor este o sărbătoare, pentru că din ea rezultă o viață cu adevărat schimbată.
Cei care primim mărturisiri din partea fraților noștri trebuie să ținem cont de câteva aspecte. Astfel, dacă noi suntem îngroziți de gravitatea păcatului nostru, nu ne mai putem mira de greșelile semenilor noștri. Nu putem avea o atitudine de superioritate față de aceștia. Odată ce am conștientizat gravitatea păcatului propriu, știm că, indiferent de ce au făcut alții, noi suntem cei dintâi păcătoși. Așadar, nimeni nu ne poate tulbura, chiar dacă auzim lucrurile cele mai neplăcute din gura celor mai „buni” oameni. Având aceste principii, ceilalți vor ști că noi putem primi orice vor ei să ne dezvăluie, că nu aprobăm ceea ce au făcut, dar că îi înțelegem și le oferim sprijinul de care au nevoie. Apoi, este de la sine înțeles că vom păstra secretul acestor informații și că nu vom dezvălui o anumită mărturisire. Trăind sub crucea lui Isus Hristos, suntem conștienți că am stat și noi în locul unde este fratele nostru. Așa că nu vom folosi mărturisirea împotriva lui, nu vom dori să-l controlăm, ci vom manifesta înțelegere față de acesta.
Toți creștinii trebuie să practice disciplina iertării. Când ierți pe cineva, nu ți se cere să îl consideri mai bun decât este. Iertarea nu înseamnă nici scutirea de o anumită pedeapsă temporară. Însuși Dumnezeu poate să pedepsească, mai ales pe cei pe care dorește să îi disciplineze, pentru că îi pasă de ei. Un om iertător îi dorește din toată inima binele celui de lângă el. Acesta nu va păstra resentimente față de cel care i-a greșit, ci speră că i se vor întâmpla lucruri bune. Și nu se va bucura atunci când acesta va întâmpina anumite dificultăți sau necazuri. Noi putem să le oferim semenilor noștri doar iertarea pe care Isus Hristos ne-a dat-o nouă. Altfel, noi nu suntem mai buni înaintea lui Dumnezeu decât cei care ne-au greșit. Niciunul dintre noi nu este perfect. Toți greșim unii împotriva altora și toți am păcătuit împotriva lui Dumnezeu. Doar cei care sunt cu adevărat iertați de Isus Hristos pot să își ierte semenii. Acum este mai clar de ce Dumnezeu ne spune că El nu ne iartă, dacă noi înșine nu ne iertăm unii pe alții. Inclusiv în rugăciunea „Tatăl nostru”, noi ne rugăm ca Dumnezeu să ne ierte potrivit cu măsura în care și noi îi iertăm pe ceilalți. Isus Hristos dorește ca noi să fim niște oameni liberi și să nu mai purtăm după noi poverile unor situații peste care nu am putut trece. Dorința de răzbunare împovărează viețile oamenilor. Iar actul propriu zis al răzbunării nu aduce liniște și nici pace sufletească. Așadar, iertarea se referă și la cei care trebuie să o acorde. Noi trebuie să fim liberi de resentimente și de dorința de răzbunare, ca să îi putem să ierta pe cei care ne-au greșit.
Este important să înțelegem și ce nu este iertarea. Unii pretind că ceea ce i-a rănit nu îi afectează, deci nu au ce să ierte. Însă evitarea sursei problemei nu aduce vindecare. Apoi, alți oameni cred că prin actul iertării noi reușim să îndepărtăm și durerea produsă. Deci, dacă ne simțim în continuare îndurerați, înseamnă că nu am iertat cu adevărat. Totuși, iertarea nu înseamnă că durerea va dispărea instantaneu. Poate dura o vreme până când se vor vindeca toate rănile create. Mai departe, iertarea nu înseamnă că uităm ceea ce s-a întâmplat. Amintirile pot rămâne, dar va dispărea sentimentul de răzbunare. Nu în ultimul rând, relația respectivă nu va mai fi niciodată la fel, chiar dacă am iertat. Prin harul lui Dumnezeu, relația poate fi mult mai bună, dar nu va mai fi niciodată așa cum a fost.
Disciplinele mărturisirii și ale iertării păcatelor pun capăt prefăcătoriei și ipocriziei. Dumnezeu ne cheamă să fim o biserică care mărturisește deschis păcătoșenia naturii ei umane și care cunoaște harul dătător de iertare al lui Isus Hristos. Așa cum afirmă și Richard J. Foster, [1] onestitatea duce la mărturisire și mărturisirea duce la schimbare. Mărturisirea și iertarea autentică ne împacă cu Dumnezeu Tatăl, aducând bucurie și vindecare în cadrul comunității creștine.
Bibliografie:
[1] Richard J. Foster, Disciplinele spirituale, Casa Cărții, Oradea, 2023, p. 209-211