Rugăciunea este disciplina spirituală prin care intrăm în comuniune cu Dumnezeu. Adevărata rugăciune și adevărata închinare dau viață și schimbă vieți. Rugăciunea ține inima deschisă pentru Dumnezeu și închisă față de păcat. De fapt, oamenii care au umblat cu Dumnezeu au considerat rugăciunea ca fiind o activitate importantă în viața lor de credință (Faptele Apostolilor 6:4). Deseori, Isus Hristos se retrăgea în locuri pustii, ca să se roage (Marcu 1:35; Luca 4:42). El și-a început lucrarea stând singur patruzeci de zile în pustie (Matei 4:1-11). Înaintea alegerii celor doisprezece ucenici, Mântuitorul a petrecut o noapte întreagă pe munte (Luca 6:12). După ce a hrănit în mod miraculos cinci mii de oameni, El S-a suit pe munte să se roage singur (Matei 14:23). După vindecarea leprosului, Isus Hristos s-a retras într-un loc pustiu ca să se roage (Luca 5:16). Inclusiv când S-a pregătit pentru lucrarea de la Golgota, Mântuitorul s-a retras să se roage în Grădina Ghetsimani (Matei 26:36-46). Niciun om nu este mai mare decât viața lui de rugăciune și de închinare (adaptare la afirmația făcută de Leonard Ravenhill).

          Uneori, când ne rugăm, noi putem cere lucruri care nu sunt după voia lui Dumnezeu (Iacov 4:3). Însă prin rugăciunea adevărată, dorințele noastre se transformă și noi începem să gândim cum gândește Dumnezeu, să dorim ceea ce dorește El, să iubim ceea ce iubește El. Așa cum ne spune John Bunyan, rugăciunea ne poate îndepărta de păcat, la fel cum și păcatul ne poate îndepărta de rugăciune. Treptat, noi învățăm să vedem lucrurile din perspectiva lui Dumnezeu. Este important să intrăm cu adevărat în contact cu Dumnezeu, prin rugăciune. Dacă rămânem în El și dacă rămân în noi cuvintele Lui, putem cere orice vom dori și ni se va da (Ioan 15:7).

          Trebuie să avem credință atunci când ne rugăm, să fim conștienți că prin rugăciunile noastre noi putem aduce schimbări vizibile în lume. Rugăciunea este expresia naturală a credinței, așa cum respirația este expresia naturală a vieții (Jonathan Edwards). Apostolul Pavel ne spune că noi conlucrăm împreună cu Dumnezeu în lucrarea Lui (1 Corinteni 3:9). De exemplu, prin rugăciune, Moise L-a determinat pe Dumnezeu să-și schimbe intențiile față de poporul Israel, atunci când aceștia au căzut în păcatul idolatriei (Exod 32:7-14). Prin urmare, noi putem schimba cursul evenimentelor și chiar unele intenții ale lui Dumnezeu, dacă știm cum să ne rugăm. Datorită iubirii Sale neîncetate față de omenire, Dumnezeu își poate schimba anumite planuri sau intenții pe care le are cu fiecare dintre noi.

          Dacă avem curaj să ne rugăm pentru o anumită cauză, înseamnă că avem o oarecare credință că situația se poate rezolva. Deseori însă, ne lipsește compasiunea. Empatia între noi și cei pentru care ne rugăm contează mult. În multe ocazii, ni se spune că lui Isus Hristos I se făcea milă de oameni. De fapt, mila este caracteristica fiecărei vindecări făcute de Mântuitorul nostru. Noi nu trebuie să ne rugăm pentru oameni ca pentru niște obiecte, ci ca pentru niște persoane pe care le iubim. Dacă manifestăm milă și grijă față de alții, credința noastră va crește, pe măsură ce ne rugăm. Într-adevăr, dacă îi iubim pe oameni cu adevărat, vom dori pentru ei mai mult decât putem noi să le oferim și acest lucru ne va determina să ne rugăm mai mult pentru ei.

          Atunci când ne rugăm pentru un lucru, trebuie să credem că l-am și primit și îl vom avea (Marcu 11:24). Deci noi putem vizualiza problema pentru care ne rugăm și modul în care Isus Hristos rezolvă această nevoie. Vreau să precizez un lucru foarte important aici. Noi nu ne imaginăm lucruri care nu există și nici nu dorim să-L manipulăm pe Dumnezeu să facă ceea ce vrem noi. Dimpotrivă, noi Îl rugăm pe Dumnezeu să ne spună El ce să facem și abia apoi ne imaginăm lucrurile care se vor întâmpla. Așa cum ne spune A. W. Tozer, Dumnezeu răspunde rugăciunilor noastre nu pentru că suntem buni, ci pentru că El este bun.

          În unele momente de rugăciune, este mai înțelept să nu spunem niciun cuvânt, să nu cerem nimic și să așteptăm în tăcere ca Dumnezeu să ne vorbească, să ne răspundă. Uneori vorbim atât de mult încât nu putem auzi ceea ce Dumnezeu dorește să ne transmită. În alte situații, cerem lucruri în mod egoist, ne rugăm doar pentru nevoile noastre. După cum afirmă și John Bunyan, în rugăciune este mai bine să avem o inimă fără cuvinte decât cuvinte fără inimă. Și în cazul închinării comune, uneori poate exista o tăcere desăvârșită. Este mai potrivit să venim în fața lui Dumnezeu într-o tăcere reverențioasă și cu frică, decât cu mintea bulversată și spunând o mulțime de vorbe. Profetul Habacuc ne atrage atenția asupra acestui lucru: „Domnul este însă în Templul Lui cel sfânt. Tot pământul să tacă înaintea Lui” (Habacuc 2:20).

          Lauda adusă lui Dumnezeu constituie un alt mod eficient de închinare. Psalmii conțin multe versete care au ca temă lauda. Cântecul, bucuria și dansul sunt doar câteva forme prin care se poate manifesta lauda adusă lui Dumnezeu. Biblia ne învață să aducem întotdeauna lui Dumnezeu o jertfă de laudă, adică rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui (Evrei 13:15). De exemplu, Petru și Ioan s-au bucurat că au fost bătuți cu nuiele din cauza mărturiei despre Isus Hristos (Faptele Apostolilor 5:41). Tot astfel, deși erau cu picioarele în butuci și au fost bătuți cu nuiele, Pavel și Sila au umplut cu cântece de laudă închisoarea din Filipi (Faptele Apostolilor 16:25). Pe de altă parte, scopul cântării este să ne conducă la laudă. Prin muzică, noi ne exprimăm bucuria, recunoștința, adorarea. Dumnezeu ne cheamă la o închinare care să implice întreaga noastră ființă: trupul, mintea, duhul, emoțiile. Tot ce avem trebuie adus pe altarul închinării. Atunci când noi ne închinăm cu adevărat, suntem ca o grămadă de cărbuni care se încălzesc unul de celălalt, fiindcă prin fiecare dintre noi curge viață spirituală. Un singur lemn nu poate arde mult timp, dar o grămadă de lemne poate întreține un foc mare. Închinarea ne poate ajuta să auzim mai clar chemarea la slujire și ne poate motiva să ne implicăm în bătălia spirituală.

          Este esențial, măcar din când în când, să practicăm disciplina solitudinii împreună cu disciplina rugăciunii. Uneori trebuie să ne îndepărtăm de oameni, pentru a fi cu adevărat prezenți atunci când suntem în mijlocul lor. Solitudinea ne poate învăța să avem mai multă compasiune față de nevoile celorlalți și să empatizăm mai bine cu problemele lor. Așa cum am văzut, Isus Hristos a pus în practică aceste principii. Tocmai pentru că a petrecut mult timp singur în rugăciune, El a fost cu adevărat prezent atunci când era înconjurat de mulțimi, fiind plin de compasiune și empatie față de oameni. Pe de altă parte, disciplina rugăciunii poate fi însoțită de disciplina postului. Cum este pâinea fără sare, așa este rugăciunea fără post și invers (Richard Wurmbrand).