Apoi a intrat cealaltă străină, o femeie ce părea puțin peste 30 de ani, cu ochii adânciți în cap ca două nișe tăinuite. La întrebarea obișnuită cu privire la motivul dorinței de a se angaja, ea a răspuns cu reținere în glas:

— Soțul meu are un beteșug la un picior și nu prea găsește de lucru.

— El a fost de acord să te angajezi?

— Pentru noi a fost o decizie grea. Ăăă… poate nu este spre binele meu să spun asta, dar noi nu am dori să lucrez eu doar atât cât să adunăm ceva bani pentru a putea să investim la ceva lucru în casă.

— Copii aveți?

— Șase…

     Otto rămase surprins de răspunsul ei. Părea mult prea tânără pentru a avea 6 copii.

— Soțul tău va îngriji de ei? Mai întrebă el, deși nu era în interesul lui cum se vor descurca familiile angajaților la casele lor.

— Nu. Mai lucrează și el, dar nu permanent.

— Ce?

— Repară diferite obiecte care se strică prin casele oamenilor.

— Asta înseamnă că nu este angajat. Orarul lui de lucru nu este fix. Cum vă organizați cu copiii?

— Fata cea mare are 14 ani și se îngrijește de ceilalți. Noi vom pregăti totul de cu noapte pentru ca ea să aibă totul la îndemână.

— La școală nu merg?

— Cea mai mare a terminat gimnaziul și fiindcă a învățat foarte bine, se ocupă acum de ceilalți, care dau doar examenele la școală, în rest învață acasă.

— Trebuie să fie greu…

     Femeia lăsă capul în jos. Părea că a slobozit un oftat.

— Când vei ajunge acasă o vei găsi cu susul în jos, încercă Otto să o descurajeze.

— La noi asta nu se întâmplă. Fiecare copil știe că trebuie să asculte de fratele sau sora lui mai mare.

     Ezită o clipă, apoi a continuat:

— După cum și eu ascult de soțul meu în toate lucrurile și copiii văd și știu bine asta.

— Nu te-ai săturat de supremația masculină? Întrebă Otto, silindu-se să-și ascundă zâmbetul sarcastic.

— Poftim?

— De unde disciplina asta la voi acasă? întrebă el schimbând vorba.

     Femeia părea că se gândește o clipă.

— Noi suntem creștini!

— Creștini suntem toți, îi luă Otto vorba din gură, deși în clipa următoare conștiința îl obligă să se dea bătut.

     Unul din tovarășii lui a cerut voie să vorbească și a întrebat-o:

— Fii sinceră, te rog. Chiar nu simți că e mizerabil să asculți când nu-ți place? Până la urmă avem și noi neveste acasă.

     Se părea că femeia aceasta creștină avea un obicei de a nu răspunde imediat. Așa că după obișnuitele sale secunde de ezitare, s-a exprimat foarte stăpână pe ce spune:

— Când soțul își iubește soția, chiar dacă are decizii neplăcute pentru ea, este clar că acestea nu-i vor face rău. Consider o virtute a fi supusă, nu o rușine. Asta înseamnă că fac parte dintr-o comunitate cu rânduială.

     Otto se întreba dacă asta înseamnă creștinism. Era și el creștin și încă unul care era un apropiat al câtorva parohii care îndeplineau pentru el, contracost, cele ale credinței. Nimeni însă n-a expus creștinismul ca fiind ceva ce se putea trăi acasă; locul lui era la mănăstire…Însă gândul la creștinism a trecut ca și o pală de vânt, adevărat una ce părea plăcută. Capul lui era la afaceri și spiritul lui întreprinzător întrezărea altceva. Ordinea din familia femeii acesteia valora bani. Oamenii care trăiesc așa acasă, pot fi de valoare și la serviciu.

— Știi cumva ce anume obișnuiește soțul tău să repare prin case?

— Mai mult în lemn, dar și în fier, însă lucruri mai ușoare pentru că are scule puține. Dacă vom putea cumpăra scule pentru lucrul lui…

— Poți veni cu el mâine până aici?

     Așa a ajuns Manfred Hruber angajat la fabrica lui Otto, în vreme ce soția lui s-a putut ocupa mai departe, cu bucurie, de casă și copii… Așa a ajuns mai apoi unul dintre primii inventatori ai motorului de tractor. Uneori el obișnuia să spună cu zâmbetul lui larg pe buze:

— Mie nevasta mi-a pus pâinea în mână. Ea m-a făcut inventator.

     Asta măcar că amândoi recunosc că credința în Dumnezeu are propășirea vieții de aici și a celei viitoare, după cum spune Scriptura.