Numărul mare de variante ale Noului Testament, prezentat de Ehrman, i-a șocat pe unii creștini. Este interesant de analizat de unde provin aceste variante. Dacă există vreun manuscris sau vreun pasaj citat de părinții bisericii, care conține un singur cuvânt diferit, se consideră că este vorba de o variantă textuală. În acest articol, voi prezenta șapte cauze ale multiplelor variante textuale. Peste 99% din aceste variante nu contează deloc, deoarece nu afectează sensul textelor biblice. Foarte puține variante sunt semnificative.

          Cea mai întâlnită variantă textuală implică conceptul de „niu mobil” (litera greacă „n” se pune la sfârșitul unui cuvânt, atunci când cuvântul următor începe cu o vocală; la fel se întâmplă și în limba engleză, cu articolul nehotărât). Dar înțelesul cuvintelor nu este afectat de prezența sintagmei „niu”. Totuși, aceste situații sunt contabilizate ca variante textuale. Un alt exemplu este cel al numelui lui Ioan, care apare scris cu unul sau doi de „n”.

          Aproximativ 70-80% din numărul total de variante textuale reprezintă diferențe de ortografie care nu afectează deloc sensul textului sau care nici măcar nu pot fi traduse în limbile moderne.

          Alte variante conțin așa numitele contrasensuri, greșeli ale copiștilor care pot fi ușor depistate. De exemplu, există manuscrise în care copistul a scris cuvântul „și”, deși intenționa să scrie „Domn” (traducerile în greacă ale acestor cuvinte sunt destul de asemănătoare). În cazul unui contrasens, este ușor de reconstituit expresia corectă, căci acel cuvânt nu se potrivește cu contextul.

          Destul de multe variante apar și din cauza utilizării sinonimelor. Unele manuscrise conțin expresia „Isus a aflat”, iar altele „Domnul a aflat”, în Ioan 4:1. Nu se știe sigur care este varianta originală, dar formulările sunt echivalente.

          Unele variante au scopul să prezinte textul biblic mai clar. În Evanghelia după Marcu există peste 80 de versete consecutive în care numele lui Isus nu este menționat niciodată, deoarece se utilizează doar pronume. Însă biserica a dorit să folosească pasaje din Biblie pentru lecturi zilnice sau săptămânale. Acestea au fost adunate în cărți care se numesc lecționare. Există peste 2000 de lecționare între manuscrisele în limba greacă. Având în vedere modul în care a fost scrisă Evanghelia după Marcu, dacă cititorii extrăgeau de acolo un pasaj pentru o lectură zilnică, puteau întâlni doar pronume personale, în loc de numele lui Isus. Din aceste rațiuni, copiștii au înlocuit pronumele „el” cu „Isus”, pentru a face mai clare pasajele din lecționare. Toate aceste variații contează însă ca variante textuale.

          Un mare număr de variante apar din cauza faptului că în limba greacă se pune articol hotărât în fața unui nume propriu, ceea ce nu se face în limbile moderne (e. g. engleză). Nici în aceste cazuri nu este impactat înțelesul textului, dar totuși și acestea se cuantifică la numărul de variante.

          Există variante care nu pot fi redate în limba engleză. În greaca veche, ordinea cuvintelor nu este la fel de importantă precum în limbile moderne. Cu toate acestea, cazurile în care există diferențe în ordinea cuvintelor, chiar dacă sensul nu este afectat, contează ca variante textuale.