Canonul Noului Testament a fost oficializat după o perioadă destul de mare de timp, din mai multe motive.

          Originalele celor 27 de cărți erau împrăștiate în diferite părți ale Imperiului Roman. Întrucât comunicarea nu era atât de facilă precum în zilele noastre, a trecut ceva timp până când bisericile creștine din imperiu au aflat de toate Epistolele scrise de apostoli. Într-adevăr, copiile cărților apostolilor au ajuns destul de greu în toate locurile în care existau biserici creștine.

          În acea perioadă se foloseau suluri și codexuri pentru păstrarea informației scrise. Un sul putea conține una sau maxim două cărți. Era extrem de costisitor să se copieze întreg Noul Testament, întrucât acesta este foarte voluminos. A fost mult mai convenabil să se copieze doar grupuri mici de cărți, care erau trimise către diferite biserici din imperiu.

          Creștinii din primul secol așteptau revenirea lui Isus Hristos. Din această cauză, ei nu au planificat viitorul bisericii creștine pe termen mai lung. Abia când ereticii au atacat doctrinele creștine, liderii bisericii au realizat importanța existenței unui canon. Gnosticii și ceilalți eretici au început să fie mai vocali și să-și redacteze propriile lucrări în a doua parte a secolului al doilea. Abia atunci au realizat unii creștini că este important ca bisericile să cunoască lista cărților inspirate de Dumnezeu, pentru ca oamenii să nu fie duși în rătăcire de ereziile care începeau să apară. Pentru liderii timpurii ai creștinismului era suficient să apeleze la autoritatea apostolilor, când enunțau principii creștine. Cât timp apostolii au fost în viață sau cât timp a trăit generația care i-a cunoscut pe unii dintre ei, acest mecanism a funcționat. Ulterior însă, a urmat o generație care nu a fost martoră la minunile apostolilor și care nici nu i-a cunoscut pe aceștia. În lipsa unor doctrine clare, al unui set de cărți validate (ca fiind revelate de Dumnezeu) de bisericile creștine, nu era greu pentru eretici să-i manipuleze pe creștini.

          Persecuțiile împotriva creștinilor au contribuit la stabilirea canonului. În timpul persecuției lui Dioclețian (din anul 303), cărțile sfinte au fost arse, bisericile au fost dărâmate și întâlnirile creștinilor au fost interzise, sub amenințarea torturii, a închisorii și chiar a morții. Se efectuau percheziții la domiciliu pentru căutarea lucrărilor creștine. În aceste condiții, creștinii aveau nevoie să știe care sunt cărțile revelate de Dumnezeu. Nimeni nu dorea să sufere sau să moară pentru niște cărți care nu aveau autoritate divină.

          Pentru mine rămâne o minune că diverse biserici din atâtea locuri din imperiu, după ce au trecut aproximativ trei secole, s-au pus de acord și au recunoscut un set de 27 de scrieri care nu se contrazic între ele și care alcătuiesc, împreună cu Vechiul Testament, istoria planului de mântuire pe care Dumnezeu îl are cu omenirea. Cu siguranță, această minune nu ar fi fost posibilă fără intervenția supranaturală a Duhului Sfânt, care a vegheat ca toate lucrurile să se întâmple conform planului Său divin.