În secolul al patrulea, canonul Noului Testament a fost recunoscut de către marea majoritate a bisericii creștine a acelor timpuri. Lista de cărți care ne-a rămas de la istoricul Eusebiu din Cezareea (265-339), menționată în lucrarea „Istoria bisericească”, cuprinde toate cele 27 de cărți ale Noului Testament, dar și alte scrieri care nu au fost acceptate în canon (unele din cărțile care nu au fost acceptate erau considerate utile, în timp ce altele erau considerate nocive, eretice). Eusebiu afirmă că 22 dintre cărțile Noului Testament au fost universal acceptate de către biserica creștină, iar 5 dintre acestea au fost mult timp analizate, deși bisericile creștine știau de existența lor (Iuda, Iacov, 2 Petru, 2 și 3 Ioan). Unii oameni susțin că împăratul Constantin a ales de unul singur cărțile care urmau să formeze Noul Testament. Este adevărat că împăratul roman a ordonat distrugerea cărților eretice și copierea celor canonice. Însă chiar dacă doar împăratul Constantin avea puterea să ia asemenea decizii, acesta s-a bazat pe opiniile lui Eusebiu din Cezareea, care cunoștea istoria celor trei secole de creștinism. Eusebiu nu era un teolog sau un apologet foarte bun. Însă calitatea sa de istoric nu îi poate fi contestată. În final, teologul Atanasie din Alexandria ne-a oferit lista finală de cărți ale Noului Testament, care este identică cu ceea ce avem astăzi. [1] Atanasie a declarat că aceste scrieri sunt fântâni ale mântuirii, care îi satură pe cei însetați prin cuvintele lor. În opinia teologului, doar în aceste cărți este proclamată învățătura evlaviei. În concluzie, nimeni nu trebuie să adauge sau să scoată ceva din această listă. Conciliul de la Hippo (din anul 393) a confirmat canonul menționat de Atanasie.

Bibliografie:

[1] The 39th Festal Letter of Athanasius, din anul 367