Cu diferite ocazii, mai multe grupuri de ucenici au experimentat apariția post mortem a lui Isus Hristos. Locurile și momentele în care a fost văzut sunt diverse. Mariei i s-a arătat în fața mormântului gol, dimineața (Ioan 20:14). Ucenicii însă L-au văzut în mai multe rânduri: în seara învierii, când erau adunați împreună închiși într-o încăpere, de frica iudeilor (Ioan 20:19-23); în drum spre Emaus (Luca 24:13–35); după opt zile, când era și Toma prezent cu ei (Ioan 20:24-29); la Marea Tiberiadei, unde s-au dus o parte dintre ei pentru a pescui (Ioan 21); cinci sute de oameni L-au văzut deodată, conform afirmațiilor apostolului Pavel (1 Corinteni 15:1-8). Nici reacțiile lor, la aceste arătări, n-au fost identice. Maria, copleșită de emoție, L-a recunoscut când El a chemat-o pe nume. Ucenicii cărora Li s-a arătat în drum spre Emaus L-au recunoscut doar la frângerea pâinii. Însă Toma nu a crezut că Isus Hristos a înviat până când nu L-a văzut cu ochii lui. Unii oameni au obiectat că ucenicii ar fi avut halucinații. Dar halucinațiile sunt fenomene individuale. Prin natura lor, numai o singură persoană poate avea o halucinație la un moment dat. Cu siguranță, aceeași halucinație nu poate fi văzută de un grup de oameni. Și nu este posibil ca o persoană să inducă o halucinație altei persoane. Dar există consemnări repetate ale arătărilor lui Isus Hristos în fața mai multor oameni care au declarat același lucru. Ucenicii erau temători, îndoielnici și disperați după răstignirea Mântuitorului. Iar Pavel și Iacov erau sceptici. Niciunul dintre ei nu este un candidat tocmai potrivit pentru a experimenta o halucinație. Halucinațiile sunt relativ rare, multe din ele fiind cauzate de droguri sau de privațiuni corporale. Există mari șanse să nu cunoaștem pe nimeni care să fi avut vreodată o halucinație, care să nu fi fost cauzată de unul dintre acești doi factori. Cum atunci, în decurs de câteva săptămâni, pot să aibă aceeași halucinație oameni din culturi, locuri și medii sociale diferite și cu temperamente diferite?

          Ucenicii au ajuns să creadă brusc în învierea lui Isus Hristos, după moartea Lui, în ciuda crezurilor pe care iudeii le aveau (evreii credeau că Mesia trebuia să îi elibereze de inamicii lor politici, nicidecum că El trebuia să moară umilit și crucificat; crucificarea însemna, în cultura iudaică, că acea persoană este blestemată de Dumnezeu; evreii credeau în înviere doar în ziua de apoi, la judecată). Mai mult, într-un timp foarte scurt, o mulțime de evrei, învățați dar și mai puțin școliți, s-au raportat în mod diferit la particularitățile lor iudaice care îi deosebeau de celelalte popoare (sistemul de jertfe, legea lui Moise, Sabatul, credința monoteistă în Dumnezeu), lucru foarte neobișnuit pentru exponenții poporului evreu.

          Ucenicii au suferit și au murit pentru convingerile lor. Dacă înainte de moartea lui Isus Hristos erau fricoși și lași, la scurt timp după moartea Lui au devenit preocupați să ducă mesajul învierii până la marginile pământului. Deși îi aștepta o viață plină de greutăți, deși puteau să se lepede de Isus Hristos, nu au făcut acest lucru, deoarece au fost ferm convinși că Îl văzuseră viu pe Mântuitor. Diferența față de alți oameni care sunt gata să moară pentru convingerile lor este că ucenicii au fost martori la evenimentul respectiv. Postura ucenicilor este unică, căci ei au murit pentru ceva ce au văzut cu ochii lor și au atins cu mâinile lor (Toma, când a avut ocazia să pună mâna pe semnele rănilor lui Isus Hristos a exclamat: „Domnul meu și Dumnezeul meu” – deja era previzibil că Toma era gata să moară pentru Isus Hristos – așa cum, ulterior, s-a și întâmplat).