Chiar dacă nu am avea nici măcar o scriere din Noul Testament sau dintr-o altă lucrare creștină, tot am dispune de o cantitate considerabilă de dovezi istorice importante care ne-ar oferi o imagine destul de clară despre Isus, din scrierile necreștine (e. g. „Antichități iudaice” și „Testimonium Flavianum”, scrise de istoricul iudeu al primului secol, Flavius Josephus; „Talmudul Babilonian” - o carte fundamentală în iudaism, redactată între secolele al patrulea și al șaselea; „Anale”, opera istoricului, politicianului și oratorului Imperiului Roman din primul secol, Tacitus; scrisorile istoricului și guvernatorului roman din primul secol, Plinius cel Tânăr; scrisoarea filozofului sirian Mara Bar-Serapion, adresată fiului său; opera „Moartea lui Peregrinus”, scrisă de istoricul grec din secolul al doilea, Lucian din Samosata etc.). Chiar dacă acești istorici nu credeau că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu (Talmudul Babilonian afirmă că Isus făcea minuni prin vrăjitorie, deoarece o mare parte dintre evrei nu Îl recunosc nici ca profet), ei depun mărturie despre existența și faptele lui Isus Hristos. Din scrierile lor se pot extrage următoarele lucruri: Isus a fost un învățător iudeu. Mulți oameni au crezut că vindeca bolnavi și scotea demoni. Unii au crezut că El este Mesia, dar a fost respins de conducătorii iudeilor. A fost crucificat în timpul lui Pilat din Pont, sub domnia lui Tiberiu. În ciuda morții Sale umilitoare, urmașii Lui, care credeau că a înviat, s-au răspândit până dincolo de granițele Palestinei, astfel încât mulți dintre ei se găseau în Roma în jurul anului 64 al erei noastre. O mare diversitate de oameni de la oraș și de la țară, bărbați și femei, robi și slobozi, I se închinau Lui ca Dumnezeu. Așadar, dovezile din afara Bibliei atestă veridicitatea manuscriselor biblice.