În lucrarea „Costul uceniciei”, teologul Dietrich Bonhoeffer face o paralelă superbă între harul ieftin și harul costisitor: „Harul ieftin este dușmanul de moarte al bisericii noastre. Astăzi, lupta se dă pentru harul care costă scump. Harul ieftin înseamnă har ca marfă de duzină: iertare ieftină, mângâiere ieftină, sacramente ieftine; harul a devenit tezaurul nesecat al Bisericii, din care se distribuie cu mână largă, fără șovăieli și fără limite; har fără preț, har fără costuri. Harul ieftin înseamnă justificarea păcatului, nu a păcătosului. Harul ieftin înseamnă predicarea iertării fără pocăință, înseamnă botez fără disciplină bisericească, euharistie fără mărturisirea păcatelor, absolvirea de păcat fără spovedanie. Harul ieftin este un har fără ucenicie, un har fără cruce, un har fără Isus Hristos cel întrupat și viu. Harul costisitor este Evanghelia pe care trebuie să o căutăm necurmat, darul pe care trebuie să-l cerem, ușa la care trebuie să batem. Este costisitor pentru că ne cheamă la ucenicie, este har pentru că ne cheamă la ucenicie în școala lui Isus Hristos. Este costisitor pentru că osândește păcatul, este har pentru că îl justifică pe păcătos. Mai presus de toate, este costisitor, fiindcă a fost scump pentru Dumnezeu, fiindcă L-a costat pe Dumnezeu viața Fiului Său – și fiindcă ceea ce L-a costat scump pe Dumnezeu nu poate fi ieftin pentru noi. Înainte de toate, este har fiindcă Dumnezeu n-a considerat viața Fiului Său un preț prea mare pentru viața noastră, ci L-a dat pentru noi. Harul costisitor este întruparea lui Dumnezeu. Ucenicia e o desprindere de siguranţa lumii, o aruncare a celui ce ascultă în vâltoarea nesiguranţei materiale şi sociale. Cel ce o acceptă trebuie să abandoneze tot ceea ce îi stă în calea de a fi ucenic, iar siguranţa sa va fi ancorată doar în Isus Hristos. De asemenea, ucenicul trebuie să accepte intrarea în situaţia creată de Hristos în care credinţa devine posibilă, însă această „acceptare” nu este decât o faptă moartă, nemeritorie, iar credinţa omului nu este justificată decât prin chemarea lui Hristos. Astfel, devin adevărate ambele afirmaţii paradoxale, cum că „numai cel ce crede este ascultător” şi „numai cel ce ascultă crede”. [1]

          Dietrich Bonhoeffer sintetizează foarte bine abuzul de har. Trăind în Germania nazistă, teologul a fost îngrozit de lipsa de reacție a bisericii în fața abuzurilor comise de naziști. Duminica, pastorii luterani propovăduiau harul de la amvoanele bisericilor, dar apoi tăceau tot timpul săptămânii, în timp ce naziștii își puneau în aplicare politicile întemeiate pe rasism și genocid. Dietrich Bonhoeffer subliniază că orice creștin este chemat să fie ucenic și să urmeze pilda lui Isus Hristos.

          Unii dintre noi păcătuim mereu în diverse moduri, cu ideea că până la urmă Dumnezeu ne va ierta. Apostolul Pavel tratează această problemă în Romani 6-7. Nu putem greși mereu, nu putem amâna la nesfârșit reformarea caracterului nostru, așteptând să se înmulțească harul. Dacă întotdeauna ne punem problema că Dumnezeu ne va ierta și că vom scăpa basma curată mai târziu, înseamnă că nu am înțeles ce vrea Dumnezeu de la noi. Dacă Îl iubim cu adevărat pe Dumnezeu, noi ne dorim să locuim împreună cu El (Ioan 14:23). Nu vrem să ne trăim viața astfel încât ușa raiului să se închidă exact în spatele nostru. În aceste condiții, ușa raiului se poate închide chiar în fața noastră. Însă pe măsură ce înțelegem iubirea lui Dumnezeu față de noi, nu mai au niciun sens întrebările perfide de felul: „Cât de departe pot să merg cu păcatul?” Noi ne trăim viața bucurându-ne de harul lui Dumnezeu și nu făcând abuz de acest lucru.

          Toate păcatele la care nu renunțăm ne pot îndepărta de Dumnezeu. Ajungem să ne schimbăm în rău cu fiecare act de nesupunere. Nu avem nicio garanție că ne vom mai întoarce vreodată, că ne vom pocăi sau că vom mai avea timp să facem asta (ziua de mâine nu ne aparține). Dumnezeu ne acordă iertare și har, dacă noi mergem la El umili și cu mâinile goale. Dar dacă avem mâinile pline cu tot felul de nimicuri, nu vom putea primi harul lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, atât timp cât nu ne pocăim de păcatele noastre și nu ne recunoaștem cu adevărat vinovăția, noi nu putem primi iertarea lui Dumnezeu, chiar dacă harul Lui este încă disponibil.

          Continuând să trăim în păcat, putem ajunge să schimbăm în desfrânare harul Dumnezeului nostru (Iuda 1:4). Există un moment în care El ne leapădă (ne lasă în voia minții noastre, nu ne mai vorbește - Romani 1:28). Atunci apare împietrirea inimii, despre care ne amintește și apostolul Ioan (Ioan 12:37-43). Ca și creștini, noi nu cunoaștem relația lui Dumnezeu cu alți oameni. De aceea, suntem îndreptățiți să credem că, pentru fiecare dintre ei, există posibilitatea întoarcerii la Isus Hristos, atât timp cât trăiesc pe pământ. În realitate însă, Biblia afirmă că există un moment în care Dumnezeu le împietrește inima. Acesta este cazul tuturor celor care iubesc mai mult slava oamenilor, deși beneficiază de revelații din partea lui Dumnezeu.

          Apostolul Pavel afirmă că toți cei care au refuzat să primească oferta de mântuire a lui Dumnezeu vor ajunge să creadă o minciună, pentru că Dumnezeu le va trimite o lucrare de rătăcire. Cei care nu au crezut adevărul și au găsit plăcere în nelegiuire vor ajunge să fie osândiți (2 Tesaloniceni 2:1-12). Pavel se referă, în acest pasaj, la venirea Anticristului și la lucrarea de amăgire prin care acesta îi va corupe pe locuitorii pământului. Mulți oameni rămași pe pământ, după răpirea bisericii lui Isus Hristos, vor crede în minciunile lui Anticrist, tocmai pentru că au refuzat să creadă în Mântuitorul nostru.

          Principiul lepădării este valabil și în cazul celor care au gustat din bucuria mântuirii lui Isus Hristos și din părtășia Duhului Sfânt. Evrei 6:4-6 afirmă că cei care au fost luminați odată și au gustat harul ceresc, s-au făcut părtași Duhului Sfânt și care totuși au căzut, este cu neputință să fie înnoiți iarăși. Apostolul Petru susține și el această idee, afirmând că cei care au scăpat de întinăciunile lumii, prin cunoașterea lui Isus Hristos, dar apoi se încurcă iarăși cu lumea, ajung într-o stare mai deplorabilă decât starea lor dintâi (2 Petru 2:20-22). Și apostolul Ioan vorbește despre anumite păcate de moarte (1 Ioan 5:16). Ioan face referire la apostazie (oameni care L-au cunoscut pe Isus Hristos și apoi L-au renegat). Principiul lepădării funcționa și în Vechiul Testament. Pentru că a căutat slava oamenilor, în detrimentul ascultării de Dumnezeu, Saul a fost lepădat de Dumnezeu, ca să nu mai domnească peste Israel (1 Samuel 15-16).

Bibliografie:

[1] Bonhoeffer, Dietrich, Costul Uceniciei, trad. de Ligia Taloş, Editura Roua, 2020, p. 51