Isus Hristos ne vorbește despre un gospodar care s-a înțeles cu mai mulți oameni să îi lucreze via (Matei 20:1-16). Unii oameni au început lucrul dimineața, alții în pauza de ceai dinaintea prânzului, alte persoane la amiază, alți oameni în pauza de după-masă, iar ultimii lucrători au început cu o oră înainte de sfârșitul zilei. Toți au fost mulțumiți până când a venit momentul plății. Cei care munciseră toată ziua în căldura soarelui au aflat că muncitorii care abia s-au trudit o oră au primit aceeași sumă (după ce în primele ore ale zilei pierduseră vremea prin piață). Hotărârea stăpânului viei nu era dreaptă și părea chiar ciudată. Cu siguranță, acesta nu îi motiva pe cei care au început lucrul mai devreme. Apoi, niciun angajator întreg la minte nu ar plăti pentru o oră cât pentru douăsprezece.

          Povestirea Mântuitorului pare absurdă din punct de vedere economic, pentru că așa a fost menită să fie. Parabola are de-a face cu harul lui Dumnezeu, care nu poate fi contabilizat pe statul de plată. Harul nu ține seama de cine muncește mai mult sau mai puțin, de cine termină primul sau ultimul. Dumnezeu revarsă harul ca pe un dar, nu ca pe o răsplată pe care o câștigăm în urma eforturilor personale.

          Stăpânul viei nu i-a înșelat pe lucrătorii care au muncit toată ziua. Aceștia au primit ceea ce li s-a promis la început. Nemulțumirea lor era cauzată de revoltătoarea aritmetică a harului. Ei nu puteau admite că stăpânul viei avea dreptul să dispună de fondurile sale cum credea de cuviință, plătindu-i pe unii de douăsprezece ori mai mult decât meritau. Dar Dumnezeu împarte har, nu salarii! Nimeni dintre noi nu poate fi răsplătit în funcție de meritele personale, deoarece noi nu putem satisface, nici pe departe, exigențele lui Dumnezeu în privința unei vieți desăvârșite. Dacă am fi recompensați în temeiul unei juste retribuții, am ajunge cu toții în iad.