La zece ani după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, doi intermediari s-au întâlnit cu un grup de creștini polonezi. [1] Aceștia i-au întrebat dacă vor să fie puși în legătură cu alți creștini din Germania de Vest. Creștinii din Germania doreau să își ceară iertare pentru suferințele pe care țara lor le-a produs poporului polonez în timpul războiului. Aceștia intenționau să refacă relația cu creștinii polonezi. S-a lăsat o tăcere apăsătoare în grupul polonezilor. Apoi, unul dintre polonezi a spus că li se cere imposibilul. Nu credea că polonezii le vor putea acorda iertarea, invocând că nu e piatră în Varșovia care să nu fie mânjită cu sânge polonez. Totuși, înainte de despărțire, cei prezenți au hotărât să spună rugăciunea Tatăl nostru. Toată lumea s-a oprit însă la fraza „și ne iartă nouă păcatele noastre precum și noi iertăm... ”. Același creștin polonez care luase cuvântul mai devreme a recunoscut că nu va mai putea rosti această rugăciune și nu s-ar mai putea numi creștin cât timp ar refuza să ierte. Omenește îi era imposibil să facă acest lucru dar era încrezător că Dumnezeu îi va da puterea de care are nevoie. Peste optsprezece luni, creștinii polonezi și vest-germani s-au întâlnit la Viena și au pus bazele unei prietenii care durează până în zilele noastre.
Mulți cetățeni germani, la fel precum creștinii care le ceruseră iertare polonezilor, tind să își asume răspunderea pentru crimele săvârșite în timpul războiului. Primarul Berlinului, Willy Brant, cu ocazia unei vizite la Varșovia, în anul 1970, a îngenunchiat în fața monumentului memorial dedicat victimelor ghetoului varșovian. Împovărat de amintirea istoriei recente a Germaniei, premierul s-a comportat ca un om căruia cuvintele nu îi mai erau de niciun folos. Chiar și în zilele noastre, elevii germani învață amănunte legate de Holocaust și de alte crime naziste. Nu este de mirare că Germania a fost primită ca membru cu drepturi depline al noii Europe, alături de fostele sale victime.
În urma unor alegeri libere din Germania de Est (în anul 1990), parlamentarii au decis să preia frâiele puterii. În timp ce blocul comunist se prăbușea de la o zi la alta, Germania de Vest propunea ideea reunificării. Noul parlament avea de rezolvat o sumedenie de probleme. Cu toate acestea, primul act pe care noii politicieni l-au supus la vot în parlament a fost o declarație prin care și-au asumat responsabilitatea pentru suferințele și crimele comise împotriva evreilor, în timpul războiului. Cu adâncă durere și căință, parlamentarii le cereau iertare tuturor evreilor. Totodată, noii politicieni cereau iertare poporului israelian pentru politica ostilă promovată de guvernul est-german față de Israel, precum și pentru persecuțiile și umilințele la care au fost supuși cetățenii evrei, chiar și după anul 1945. Acest document a fost ratificat în unanimitate de către parlamentul est-german. Membrii acestuia s-au ridicat în picioare și au ținut un moment de reculegere pentru cei care muriseră în Holocaust. O asemenea hotărâre nu i-a readus la viață pe cei uciși mișelește și nici nu a șters cu buretele faptele mizerabile ale naziștilor. Dar i-a eliberat pe est-germani de vinovăția care îi apăsa de aproape o jumătate de secol, când guvernul negase că ar fi avut nevoie să li se acorde iertare.
După război, Germania de Vest și-a exprimat părerea de rău pentru Holocaust și le-a plătit evreilor daune morale de aproximativ șaizeci de miliarde de dolari. Dacă între Germania și Israel există relații diplomatice, înseamnă că iertarea între națiuni este posibilă. Iată că harul lui Dumnezeu se manifestă cu putere chiar și la nivelul politicii internaționale. Dacă Germania a ajuns unde este astăzi, se datorează și faptului că liderii ei și-au asumat trecutul, și-au cerut sincer iertare pentru tot răul comis de naziști și au încercat să repare ce se mai putea repara. Între națiunile lumii, Germania reprezintă o expresie a harului lui Dumnezeu.
Bibliografie:
[1] Walter Wink, Engaging the Powers, Minneapolis, Fortress, 1992