Doamne, știu că nu-s lumină,
Nici floare fără păcat,
Port în inimă și vină,
Dar și pași greșit ce-au stat.

N-am coroana sfințeniei,
N-am nici glas în rugăciuni,
Inima mea tremurândă,
Cade printre slăbiciuni.

Dar eu vin cum sunt la Tine,
Cu-a mea teamă și rușine,
Căci Tu vezi profund Isuse,
Ca să vezi iubire-n mine.

Nu-ți cer să mă faci un înger,
Vreau să nu mă lași uitată,
Să îmi ții speranța vie,
Când mă simt eu vinovată.

Dă-mi iertarea Ta divină,
Când eu nu mă pot ierta,
Și învață-m-acea taină,
Cum să simt iertarea Ta.

Când mă pierd în gânduri grele,
Și mă sting fără puteri,
Fii lumina vieții mele,
Printre lacrimi și căderi.

Nu sunt vrednică de slavă,
Nici de harul Tău ceresc,
Dar Tu vezi cum port în mine,
Dorul meu dumnezeiesc.

Ia-mi povara de pe umeri,
Ține-mi sufletul curat,
Chiar și-atunci când lumea spune,
Că sunt omul vinovat.

Iar când noaptea mă apasă,
Și credința-i îndoită,
Lasă pacea Ta în mine,
Ca o rugă nerostită.

Căci doar Tu cunoști durerea,
Ce în taină o ascund,
Numai Tu-mi redai puterea,
În amar când mă scufund.

Și atunci când glasul lumii
Îmi vorbește cu dispreț,
Să-mi aduci vreau alinare,
Din iubirea-ți fără preț.

Când mă judec eu pe mine,
Mai sever decât oricine,
Adu-mi, Doamne, iar aminte,
Că mai am speranță-n Tine.

Nu am mâinile curate,
Nici trecut fără de vânt,
Dar le-așez cu tot ce doare,
Jos la cruce suspinând.

Fă din lacrimă credință,
Din cădere fă-mi urcuș,
Și din sufletul meu Doamne,
Fă un cânt ce urcă sus.

Dacă pasu-mi încetează,
Și mă simt fără scăpare,
Ține-mi inima aproape,
De eterna Ta iertare.

Căci eu știu că-n slăbiciune,
Harul Tău se face viu,
Și chiar frântă înainte-Ți,
Tot al Tău eu o să fiu.
Amin