De mă va-ntreba azi norul, de-l primesc în viața mea,
Îi voi spune ca să vină, teamă eu nu voi avea.

Mi-e lumină-ntotdeauna, urma Domnul ce-a lăsat,
Nimenea n-are putere, s-o întunece vre-o dat'.

Chiar de vine iar furtuna, și se-așterne greu necaz,
Țin privirea către ceruri, Domnul meu îmi dă răgaz.

Pașii mei nu-i frânge teama, câtă vreme El mă știe,
Harul Lui îmi este cale, pace-n noapte și-n pustie.

De mă cheamă iar tăcerea, spre cărări ce nu le știu,
Voi păși cu-ncredințare, căci cu Domnul nu-i pustiu.

Dacă vântul schimbă zarea, și se stinge câte-o stea,
Flacăra păstrez aprinsă, arde vie pacea Sa.

Nici o umbră nu rămâne, peste sufletul vegheat,
Căci iubirea Lui cea mare, n-are vre-un sfârșit vre-o dat.

De-or cădea peste cărare, ploi și nopți fără hotar,
Știu că mâna Lui mă ține, El pe mare este-un far.

Nu mă clatin când se-aude, tunet greu din depărtări,
Căci în inimă-mi răsună, glasul sfintei alinări.

Iar când zorii vor răsare, peste timpul trecător,
Voi cânta cu bucurie, despre har mântuiror.

Când povara vieții-apasă, și puterile mă las’,
Domnul îmi întinde mâna, și mă poartă pas cu pas.

El îmi schimbă rana-n cânturi, plânsul greu în plâns divin,
Și din valea încercării, face cerul mai senin.

De voi pierde lumea-ntreagă, fără ea de-oi rămânea,
Știu că marea-Mpărăție, eu atunci voi câștiga.

Iar la capătul cărării, când voi trece orice prag,
Voi vedea lumina slavei, și pe Tatăl meu cel drag.
Amin