Lumin-aprinsă pe Calvar,
În fața mea apare,
Să nu am teamă de nimic,
Când trec prin încercare.

Mi-arată drumul spre un vis,
Ce-n el mereu mă poartă,
Din el nădejdea o hrănesc,
E vie... nu e moartă.

Când pașii-mi slabi se poticnesc,
Pe calea spre cetate,
Un glas duios mă cheamă blând,
La sfinta Lui dreptate.

Și chiar de norii vin mereu,
S-ascundă-a mea vedere,
În pieptul meu e nesecat,
Izvorul de putere.

Căci Crucea strălucește-n zori,
Ca raza dimineții,
Îmi umple sufletul de har,
Pe drumul greul al vieții.

Când sufletul mi-e apăsat,
De nor și de durere,
Isus îmi dă neâncetat,
Nădejde și putere.

Iar dacă valuri se ridic,
Și vântul greu mă bate,
Eu nu mă tem, căci Domnul meu,
Îmi dă eternitate.

Din harul Lui primesc alin,
Și inima îl căntă,
El îmi întinde ne-ncetat,
Iubirea Lui cea sfântă.

Iar când voi trece-acel hotar,
Spre cerul plin de soare,
Voi lăuda în veci pe Cel,
Ce-mi este alinare.

Cu îngerii cânta-voi sus,
În sfânta bucurie,
Căci Domnul m-a răscumpărat,
Prin marea-i jertfă vie.

Nu va mai fi acolo plâns,
Nici noapte, nici durere,
Ci numai pace făr' sfârșit,
Și sfântă mângâiere.

Atunci, privind spre crucea Sa,
Cu inima smerită,
Voi spune: „Doamne, m-ai salvat,
Iubire infinită.”
Amin