„Voi vă este de folos să plec”,
a spus Isus pe munte,
privind spre ucenicii
cu griji adânci pe frunte.

„Eu Mi-am sfârșit lucrarea,
am biruit mormântul,
dar vine Cel ce va schimba
și firea, și pământul.

Nu-i o idee moartă,
nici abur fără viață,
ci Cel ce vă va sta
de-acum mereu în față.

Este persoană vie,
e sfânt Mângâietor,
e singurul Stăpân,
Prieten și Ajutor.”

Dar timpul a trecut
și omul, în trufie,
a vrut să-L prindă-n dogmă,
în marea lui solie.

Ne-am speriat de Liberul
ce suflă unde vrea
și I-am zidit biserici
cu lacăt pe podea.

Am preferat icoane,
statui și sfinți de ceară,
că-i mai simplu un cult
ce se vede afară,

decât o voce-n taină,
un Duh care ne mustră,
ce curăță lăuntrul,
nu haina cea ilustră.

Unii L-au pus în cărți,
în slove reci și grele,
crezând că-L pot cuprinde
prin minți și prin dovezi.

L-au transformat în forța
pierdută printre stele,
un concept abstract
în care poți să crezi.

Alții L-au vrut în foc,
în semne și-n strigare,
ca pe un curent ce trece
și-ți dă o stare mare.

L-au confundat cu darul,
cu glasul, cu fiorul,
uitând că El e sursa,
El e Dăruitorul.

E trist cum am ajuns
să-L vedem impersonal,
ca pe un obiect de cult,
un simplu ritual,

când Biblia ne spune
că Duhul are dor,
că poate fi rănit
de omul trecător.

Că are minte și gând,
că are voia Sa,
că plânge când fugim
de sub aripa Sa.

El nu e suflu
ce ne dă puteri de sus,
ci e prezența vie
lăsată de Isus.

Am deviat fatal,
căutând intermediari,
prin preoți, prin sisteme,
prin filozofii mari.

Când El e chiar aici,
la ușa inimii,
așteptând să-L cunoaștem,
nu doar a-L defini.

E timpul să ne-ntoarcem
la Cel ce S-a înălțat,
să cerem Duhul Sfânt,
așa cum ni S-a dat,

nu ca o influență,
nici ca un simplu gând,
ci ca aerul fără de care
noi nu putem trăi nicicând.

De ce am deviat
spre forme și ziduri reci de piatră,
când Duhul e prea liber
și nu stă-n nicio vatră?

E greu să mergi pe cale
cu Cel ce n-are chip,
e și mai greu să crezi
când tu stai pe nisip.

E tristul paradox
al unui neam creștin:
avem cupole înalte,
dar Duh avem puțin.

Isus n-a dat ștafeta
unei instituții reci,
ci Duhul ce tronează
în inimă pe veci.

Catedrala este omul,
un templu viu și sfânt,
când cerul coboară deplin
pe pământ.

Căci Duhul nu este
simbol pe altar,
ci este în cei setoși
care depind de har.

Bogatul nu mai strânge,
săracul nu mai cere,
căci Duhul ne-nvață
ce-nseamnă o avere.

Nu mai este confuzie,
nici drumuri rătăcite,
căci hărțile-s de-acum
în inimi tipărite.

Și moartea nu e frică,
doar o trecere lină,
din mână-n mână strâns
cu grația divină.

Te îndemn: rămâi unit
cu Duhul, smerit sub îndrumare,
căci nu e bogăție
și niciun dar mai mare.

Amin.