— Toți sunteți vii? Mai încolo de voi e nenorocire!

     Apoi continuă cu un ordin:

— Tu și tu, spuse arătând spre doi soldați, vă strecurați prin tranșee până la molidul cel înalt și vedeți dacă se poate trece și care mai e situația acolo. Acolo a plouat cu foc nu alta și transmisiunile s-au întrerupt din segmentul acela.

     Unul dintre acei „tu”, era Ion. S-a ridicat împreună cu camaradul care a fost nominalizat, au luat armele și s-au afundat în camuflajele din linia de tranșee. După doar câțiva zeci de metri, linia de tranșee arăta ca râmată de porci mistreți uriași. Găuri mari de obuze înlocuiau adăposturile înguste pe care le săpaseră cu o zi înainte. Ceea ce era mai înfiorător erau trupurile schilodite și mulțimea de bucăți de trupuri omenești împrăștiate peste tot.

— Mai mergem?

— Să mai încercăm, poate mai trăiește cineva... , răspunse Ion camaradului său.

— E riscant. Nu prea avem acoperire.

— Ne acoperă Dumnezeu când vrem să facem un bine, și după câteva cruci făcute cu evlavie și o rugăciune scurtă, Ion sări într-o groapă de obuz și apoi în alta, urmat de celălalt militar, uitându-se atent la fiecare cadavru.

     Ajunși într-o altă porțiune de tranșeu neafectată, celălalt îl chemă:

— Ioane, uite un ofițer!

     Ion s-a întors și se uitau amândoi la trupul neînsuflețit al unui ofițer care părea a fi de vreo 50 de ani.

— Ce să faci, mai mor și gradații, reflectă Ion cu glas scăzut, cred că s-a târât până aici după ce a fost rănit. Uite dâra asta de sânge...

— Uite ce ceas are... Trebuie să aibă și bani, doar e ofițer. Știi ce! ? Ceasul și banii dacă-i are sunt ai mei, și cizmele din picioare sunt ale tale. Ai nevoie de ele pentru că bocancii tăi sunt praf. Ce zici?

— Eu nu pun mâna pe nimic. Tu faci ce vrei.

— Omule, tălpile la bocanci abia ți se mai țin; o să rămâi desculț. Doar vezi bine că e mort. Nu-i iei tu cizmele, le va lua primul care-l găsește. Ăsta nu-i furt!

— Nu pun mâna. Nu-s ale mele și păși mai departe în timp ce celălalt se aplecă să se ocupe de ofițer.

     După câteva minute, pe când se întorcea, își întâlnește tovarășul trăgându-și cizmele ofițerului pe picioare.

— Dacă tu nu le-ai vrut, le-am probat eu și-mi vin bine. Tot e mai bine cu cizme decât cu bocancii ăștia grei.

     S-au întors cu bine, au raportat, s-au făcut regrupări pentru înlocuirea celor căzuți și așteptau rezultatul confruntării dintre blindatele inamice și cele ale corpului lor de armată, confruntare care începuse deja, doar la câțiva zeci de metri mai încolo. Mitralierele românești clănțăneau și ele vârtos, dar de la o vreme au început a muți pe rând.

— Acesta-i semn rău, spuse cineva dintre cei ce în așteptarea ordinelor asculta zgomotele de afară.

     Nu mult după aceea, se auzi semnalul de toacă de biserică și urletele sergenților și caporalilor:

— La ataaaac!

     Și au ieșit mânați de un fior ce le trecea prin oase, aruncau cu grenade în tancurile ce scuipau snopi de foc, ucigând cu grămada dintre ei. Cele mai multe blindate nemțești ardeau învăluite în fum gros, în urma confruntării de mai înainte. Cele care au mai rămas au început a fi abandonate sau se retrăgeau spre șosea. Prima linie de pușcași inamici a fost călcată în picioare cu ușurință de cei ieșiți pe neașteptate ca din pământ în fața lor. În spatele lor, trupele nemțești de infanterie s-au întors brusc spre o lizieră de pădure, urmărite de focul câtorva tancuri rusești. Din dreapta, de pe șosea, au început a curge camioane rusești pline cu soldați care protejați de o baterie de blindate ușoare s-au desfășurat în linie de bătaie. În învălmășeala luptei, s-a început a striga și în rusește și în românește:

— Nu vă îndreptați spre inamic! Ocoliți dealul din dreapta! Retragere spre dreapta!

     Trompeta suna: „Oprire și redirecționare”. Au ocolit dealul. După deal era liniște. Au urcat și s-au desfășurat pe creasta lui. De acolo se vedea bine rezultatul tacticii de ocolire pe care au realizat-o. Liziera unde s-au adăpostit nemții era foarte mică. Era clar că se vor preda din clipă în clipă și așa a fost. După predarea lor, s-au întors pe vechiul acostament pentru a aduna morții, răniții și efectele militare abandonate în iureșul bătăliei. Între cei morți, adunați cu o remorcă, putea fi văzut și camaradul lui Ion cu cizmele ofițerului în picioare și ceasul lui la mână.

     După ce s-au grupat, un ofițer i-a felicitat, apoi le-a spus:

— Jertfa a fost mare: ați rămas șase din trei sute!”