În Sfânta Scriptură, când se afirmă că Dumnezeu dorește ceva, limbajul poate fi interpretat în două moduri distincte. În primul rând, voința lui Dumnezeu poate fi un decret, care să trebuiască să se întâmple numaidecât. Acest tip de voință ține de suveranitatea lui Dumnezeu. Un bun exemplu în acest sens este trimiterea lui Isus Hristos pe pământ, pentru a rezolva problema păcatelor omenirii. În articolul „Misterele întrupării lui Isus Hristos - Fiul lui Dumnezeu”, am analizat modul în care Dumnezeu și-a dus la îndeplinire acest plan. În al doilea rând, Biblia vorbește despre voia lui Dumnezeu în sens de dorință, și nu de decret. Dorința lui Dumnezeu este ca toți cei care se numesc creștini să se sfințească (1 Tesaloniceni 4:3). Mai mult, Dumnezeu voiește ca toți păcătoșii să vină la pocăință (2 Petru 3:9). Pe cei care se închină creaturii și nu Creatorului, El îi lasă în voia minții lor ca să facă lucruri neîngăduite (Romani 1:24-28), deși El nu a decretat în mod suveran ca aceștia să se comporte în acest mod. Toate aceste pasaje ne arată că Dumnezeu interacționează, asemenea unei persoane, cu celelalte creaturi ale Sale, care au caracteristicile unei persoane (au chipul lui Dumnezeu în ele). Nicidecum nu înseamnă că aceste dorințe ale lui Dumnezeu țin de voia Lui suverană. Iar neîmplinirea lor nu afectează suveranitatea lui Dumnezeu. Pe de altă parte, liberul arbitru ține de voința suverană a lui Dumnezeu. Dumnezeu a decretat ca omul să beneficieze de liber arbitru. El a împlinit acest decret prin actul suveran al creației, făcându-l pe om după chipul și asemănarea Sa (Geneza 1:26-27). Apoi, observăm că Dumnezeu îl tratează pe om, pe paginile Scripturii, ca pe o creatură care are puterea de a alege, dar are și responsabilitatea vizavi de alegerea făcută (Romani 1:18-25, Faptele Apostolilor 17:26-31, Deuteronom 30:11-20). Dumnezeu asociază judecata finală cu poruncile și alegerile pe care El le pune în fața omului. Deci judecata este justificată și prin faptul că omul este păcătos și responsabil de ceea ce a făcut, dar și pentru că el L-a respins pe Dumnezeu. Dacă liberul arbitru nu ar ține de suveranitatea lui Dumnezeu, nu ar mai avea sens situațiile în care Dumnezeu își prezintă voia Lui ca o dorință, și nu ca un decret. Dacă Dumnezeu ar hotărî mai dinainte destinul și alegerile oamenilor, în mod suveran, nu ar mai avea rost ca El să aibă anumite preferințe în cazul păcătoșilor. Ar fi în zadar ca Dumnezeu să dorească mântuirea unor păcătoși hotărâți dinainte pentru osândă, prin decret divin.

          Dacă Dumnezeu ar da darul credinței în mod irezistibil doar unor oameni, nu ar avea sens ca Isus Hristos să fie „uimit” de credința sutașului roman (Luca 7:9) sau de necredința locuitorilor din Nazaret (Marcu 6:6). De asemenea, Isus Hristos nu ar avea motive să îi acuze pe evrei de lipsă de credință (Matei 17:17, Marcu 16:14). În plus, nici măcar pasajul din Efeseni 2:8-9 nu afirmă că darul credinței vine în mod irezistibil de la Dumnezeu. Așa cum admite chiar și John Calvin, apostolul Pavel ne transmite că mântuirea este un dar primit de la Dumnezeu și nu poate fi obținut prin merite personale. Totodată, traducerile acestui pasaj pot să inducă în eroare, dacă nu cunoaștem limba greacă. Din fericire, există traduceri moderne, în limba engleză, care clarifică acest aspect. De exemplu, New King James Version traduce mult mai aproape de original textul din Efeseni: „For by grace you have been saved through faith, and that not of yourselves; it is the gift of God, not of works, lest anyone should boast”. Biblia „scrisă pe rug”, de către soldatul lui Isus Hristos, William Tyndale, traduce în același fel Efeseni 2:8-9, însă folosește o formă arhaică a limbii engleze. Prin urmare, credința mântuitoare este facilitată atunci când oamenii sunt confruntați cu Evanghelia (Romani 10:17, Romani 1:16, Evrei 4:2). Dumnezeu s-a relevat în natură și în conștiință – prin legea morală (Romani 1:19-21), prin Biblie și prin Isus Hristos - pentru ca noi să putem crede că El este Singurul Mântuitor și Domn (Ioan 20:31), pentru ca noi să-L căutăm și să-L găsim, chiar bâjbâind (Fapte 17:26-30). Credința mântuitoare nu ar fi fost posibilă fără revelația lui Dumnezeu. Însă cine se smerește și alege să își pună încrederea în El, primește putere să-și schimbe viața și să crească în credință. În final, credința mântuitoare nu este darul lui Dumnezeu, ci este un act prin care noi primim darurile lui Dumnezeu (viața veșnică, mântuirea - în baza jertfei lui Isus Hristos de la Golgota - Romani 6:23).

          Unele texte biblice au sens doar dacă liberul arbitru ține de voia suverană a lui Dumnezeu. Biblia ni-L prezintă pe Dumnezeu dorind să abandoneze anumite lucruri pe care a intenționat să le facă (Ieremia 18:7-10, Ieremia 26:3, Ioel 2:13-14, Iona 3:9-10) și „răzgândindu-se” la rugămințile unor slujitori de-ai Lui (Exod 32:12-14, Amos 7:3-6) sau atunci când vede pocăință și smerenie în inimile oamenilor (1 Împărați 21:27-29,2 Împărați 20:1-11). De regulă, Dumnezeu amână sau anulează judecata asupra unor oameni, atunci când aceștia se întorc de la păcatele lor. Toate aceste atitudini ale lui Dumnezeu nu ar avea sens în contextul în care oamenii nu ar beneficia de liberul arbitru. Nu ar avea rost ca Dumnezeu să îi avertizeze cu judecata pe păcătoși, deoarece ei oricum nu ar fi capabili să Îi răspundă în vreun fel. În plus, aceste atitudini ale lui Dumnezeu nu sunt în contradicție cu precunoașterea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu se răzgândește, în sensul în care o fac oamenii. Deseori, oamenii se răzgândesc, deoarece găsesc o soluție mai bună, pe care nu o aveau de la început. Dumnezeu însă știe dinainte ce va alege fiecare om. Dar El ni se prezintă ca fiind dispus să schimbe anumite intenții ale Sale (care nu țin de voința Sa suverană), tocmai pentru a ne arăta că, prin pocăință, poate fi salvat oricine, chiar în mijlocul unor contexte dificile sau al unor națiuni aflate sub blestem.

          Deși are capacitatea de a răspunde revelației lui Dumnezeu, omul nu este cu adevărat liber, ci este rob al păcatului (Ioan 8:34). Faptele lui sunt supuse naturii păcătoase (Romani 7:14-25 - chiar și în acele ocazii când omul are dorința de a face binele, nu are puterea să îl facă). Însă, în momentul nașterii din nou, Duhul Sfânt îl eliberează pe om de robia păcatului. Omul experimentează libertatea la un alt nivel, atunci când dorințele lui sunt îndreptate înspre glorificarea lui Dumnezeu. Va exista liber arbitru în veșnicii, însă fără posibilitatea de a mai face răul? Dumnezeu ne promite că acolo nu va mai fi moarte, durere sau suferință. Și ne asigură că El va șterge orice lacrimă din ochii noștri. Ni se spune că va exista un pom al vieții, care va sluji la vindecarea neamurilor (Apocalipsa 22:1-5). Situația pare similară cu cea din grădina Edenului, când pomul vieții era în grădină chiar și după ce Adam a păcătuit. Dar accesul la pomul vieții i-a fost restricționat lui Adam, după ce a căzut în păcat. În eternitate însă, accesul la acest pom nu va fi restricționat. Analizând toate aceste detalii, recunosc că avem prea puține date concrete cu ajutorul cărora să ajungem la vreo concluzie despre existența liberului arbitru în veșnicie. Trebuie să îi dăm credit lui Dumnezeu și să avem credința că El își va duce la îndeplinire toate promisiunile.