Doctrina predestinării în mântuire falimentează și din punct de vedere teologic, căci adepții acesteia au o imagine distorsionată despre Dumnezeul biblic. Dumnezeu este infinit, în timp ce oamenii sunt ființe finite. Există un punct în care suveranitatea lui Dumnezeu și responsabilitatea umană se întâlnesc. Deoarece Dumnezeu este infinit, noi nu putem spune cu precizie, în calitatea noastră de ființe finite, care este acel punct. La fel stau lucrurile și în cazul doctrinei întrupării lui Isus Hristos. Dumnezeul infinit, suveran a putut să coabiteze într-un trup uman, net inferior naturii Sale divine. În persoana lui Isus Hristos, natura divină se împletește cu natura umană, într-un mod greu de înțeles. Și în acest caz, unii oameni au mers într-o extremă sau alta, ignorându-și statutul de ființe finite. Astfel au apărut erezii care neagă umanitatea sau divinitatea lui Isus Hristos. Discuția despre suveranitate și responsabilitate este similară. Ignorând statutul lor de ființe finite, unii oameni au crezut că pot înțelege pe deplin suveranitatea lui Dumnezeu. Mergând prea mult în acea direcție, ei au ajuns să altereze caracterul lui Dumnezeu. Acestea fiind spuse, verdictul meu, pentru doctrina predestinării în mântuire, se regăsește în Epistola lui Pavel către Galateni, capitolul 1. Este vorba despre o altă evanghelie, care nu are legătură cu Evanghelia lui Isus Hristos. Deși, la prima vedere, această doctrină (depravare totală, alegere necondiționată, ispășire limitată, har irezistibil, odată salvat – pentru totdeauna salvat) pare interesantă, ea se încadrează în rândul ereziilor, a filozofiilor nocive, lumești, golite de sens, menite să aducă confuzie în mințile oamenilor.