În acest articol, voi întoarce subiectul predestinării în mântuire pe șapte fețe, pentru a arăta falimentul biblic al acestei ideologii.
Conceptul căderii de la credință este interpretat în mod eronat de către adepții teoriei predestinării în mântuire. Aceștia susțin că, dacă un om moare fiind departe de Isus Hristos, El nu a fost niciodată lângă El și prin urmare, nu a fost ales de Dumnezeu. Există însă multe texte biblice care afirmă că oamenii se pot îndepărta de Isus Hristos după ce L-au cunoscut ca Mântuitor. Biblia vorbește despre o mântuire „de facto”, susținând că doar cine va răbda până la sfârșit și va păstra legătura cu Isus Hristos va ajunge la mântuire. Când un om îl cunoaște pe Dumnezeu, el este numit copil al lui Dumnezeu și este declarat mântuit „de iure”. Pentru ca mântuirea să devină un fapt, omul trebuie să rămână lângă Dumnezeu până la finalul vieții. Apostolul Pavel ne mărturisește că se poartă aspru cu trupul lui, pentru a nu ajunge să fie lepădat, după ce a propovăduit altora (1 Corinteni 9:25-27). În Evanghelii ni se spune că în vremurile din urmă dragostea celor mai mulți se va răci. Vor fi mântuiți doar cei care vor răbda până la sfârșit (Matei 24:10-14). Tot astfel, autorul Epistolei către Evrei afirmă că noi rămânem în Isus Hristos doar dacă ne păstrăm până la sfârșit credința și nădejdea pe care le avem în El (Evrei 3:1-6). În aceeași notă, Isus Hristos li se adresează bisericilor din Asia Mică, îndemnându-le să-și păstreze până la final credința în Dumnezeu. Celor din Smirna, Isus Hristos le promite cununa vieții dacă Îi vor fi credincioși până la moarte (Apocalipsa 2:10). Celor din Tiatira, care nu s-au întinat cu învățături lumești și n-au cunoscut adâncimile Satanei, Isus Hristos le recomandă să nu devieze de la calea lui Dumnezeu, dacă vor să fie biruitori (Apocalipsa 2:24-25). Mai mult, Mântuitorul îi reproșează bisericii din Efes că și-a părăsit intenționat dragostea dintâi (Apocalipsa 2:4). Însă Isus Hristos îi încurajează pe cei din Filadelfia să păstreze ceea ce au, pentru ca nimeni să nu le ia cununa (Apocalipsa 3:11). Pe de altă parte, apostolul Petru ne avertizează că Diavolul le dă târcoale credincioșilor și caută să îi atragă de la credință (1 Petru 5:1-8). Tot Petru ne învață că există oameni care au scăpat inițial de întinăciunile lumii, cunoscându-L pe Isus Hristos ca Domn și Mântuitor, dar care, ulterior, au căzut de la credință, starea lor de pe urmă devenind mult mai rea decât cea dintâi (2 Petru 2:17-22). Nu în ultimul rând, chiar într-un text folosit de calviniști ca argument pentru predestinare, ni se spune că, dacă încetăm să rămânem în bunătatea lui Dumnezeu, vom fi lepădați de El (Romani 11:19-22).
Dumnezeu nu are o voie ascunsă cu privire la unele persoane pe care le-a predestinat din eternitate, ci dorește ca toți oamenii să fie mântuiți (Tit 2:11,1 Timotei 2:3-6). Isus Hristos a venit în lume ca să-i mântuiască pe toți oamenii și oferta Lui este pentru întreaga omenire (1 Timotei 1:15, Evrei 2:9,1 Ioan 2:2; 4:14, Luca 19:10, Ioan 3:16-17, Faptele Apostolilor 2:21,2 Corinteni 5:20-21). El are o îndelungă răbdare și voiește ca toți oamenii să vină la pocăință (2 Petru 3:9). Inclusiv în Vechiul Testament este prezentată această învățătură. Dumnezeu îi revelează profetului Ezechiel că El nu dorește moartea păcătosului și că vrea ca acesta să se întoarcă la El, pentru a trăi (Ezechiel 18:21-32; 33:11). Cu toate acestea, unii oameni răspund negativ chemării lui Dumnezeu și nu vor să vină la El (Ioan 5:40, Matei 23:37). Evangheliile ne mai arată că fariseii au zădărnicit planul pe care Dumnezeu l-a avut cu ei (Luca 7:29-30). Prin urmare, chemarea lui Dumnezeu la pocăință și la credință în El este universală, valabilă pentru toți oamenii (Faptele Apostolilor 17:30-31, Romani 10:8-13).
Adepții doctrinei predestinării în mântuire nu înțeleg conceptul de om mort. Aceștia consideră că, din cauza păcatului, oamenii și-au pierdut chiar și capacitatea de a reacționa în mod afirmativ sau negativ atunci când Dumnezeu le vorbește. Însă oamenii sunt făcuți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Deși păcatul a pus un zid de despărțire între om și Dumnezeu, noi mai avem niște capacități. Este vorba despre conștiința umană, care este guvernată de o lege morală, a cărei existență nu poate fi negată. Cei care susțin că oamenii au pierdut orice urmă a moralității lui Dumnezeu (și că sunt incapabili să aibă măcar o intenție de a Îl asculta) nu pot rămâne consecvenți în ceea ce privește inteligența lui Dumnezeu. Omenirea a făcut multe progrese științifice în ultimele secole și asta demonstrează că noi am păstrat mici procente din inteligența lui Dumnezeu. Deci nu am rămas total incapabili intelectual în urma păcatului. Tot astfel, și din punct de vedere moral, noi avem această capacitate de a alege cum să ne raportăm la ofertele pe care le primim - să intenționăm să le dăm atenție sau să le ignorăm deliberat. Revenind la conceptul de om mort, eu susțin că păcatul îi separă pe oameni de Dumnezeu. Oamenii căzuți în păcat nu vor putea să trăiască fericiți o veșnicie, pe cont propriu. Dar anumite texte biblice vorbesc despre așteptarea pe care Dumnezeu o are de la păcătoși, de a-L căuta și alege pe El. În Deuteronom 30 și Mica 6:8, Dumnezeu le pune israeliților în față viața și moartea, binecuvântarea și blestemul și îi sfătuiește să aleagă viața, dacă vor să trăiască. În Apocalipsa 3:20, ni se spune că Isus Hristos bate la ușa inimii oamenilor și așteaptă ca aceștia să-i deschidă ușa, pentru a fi mântuiți. Așadar, oamenii sunt liberi să aleagă și, în aceeași măsură, sunt responsabili de modul în care aleg. Când vorbesc despre alegerea pe care o poate face omul, mă refer la voința lui de a se reforma și nicidecum la faptul că ar avea puterea de a face asta. Asemenea apostolului Pavel, și eu afirm că ființa umană poate avea doar voința de a face binele, dar nu și puterea. Puterea vine de la Dumnezeu, dar noi trebuie să ne dorim schimbarea și să îi permitem lui Dumnezeu să lucreze în viața noastră. Însă doctrina predestinării în mântuire are o înțelegere greșită asupra naturii umane. Această învățătură neagă valoarea ființei umane ca persoană (o persoană se definește prin capacitatea de a voi). Din alt punct de vedere, sistemul calvinist are o înțelegere superficială a conceptului de depravare totală. Un om care are liber arbitru și care beneficiază de revelația lui Dumnezeu, dar totuși nu Îl alege pe El, este mult mai depravat decât un om care nu are abilitatea naturală de a alege și, prin urmare, respinge un Dumnezeu care l-a respins El mai întâi (căci acest Dumnezeu a hotărât să-l trimită în iad, pentru gloria Lui, înainte de întemeierea lumii).
Calvinismul alterează învățăturile Bibliei despre suveranitatea și harul lui Dumnezeu. Într-un asemenea sistem, harul lui Dumnezeu trebuie să fie neapărat irezistibil, deoarece omul nu i se poate opune. Este interesant că acest principiu nu este valabil în niciun alt sistem sănătos din viața reală. De exemplu, dacă noi îi facem un cadou cuiva care ne refuză, darul nostru nu își pierde calitatea de cadou. Tot astfel, și harul lui Dumnezeu rămâne la fel de valoros, chiar dacă omul poate să îl respingă. În altă ordine de idei, suveranitatea lui Dumnezeu nu este afectată de faptul că Acesta le-a dat oamenilor liber arbitru. Încă de la început, Adam și Eva au avut libertatea de a decide să asculte de Dumnezeu. Prin urmare, Dumnezeu nu a fost mai puțin suveran din momentul când Adam și Eva au fost creați și până când aceștia au păcătuit. Așa cum afirmă și teologul A. W. Tozer, Dumnezeu a decretat în mod suveran că omul ar trebui să-și exercite alegerea morală, iar oamenii au împlinit de la început acest decret, alegând între bine și rău. În final, așa cum susține și teologul Tozer, un Dumnezeu care nu este suveran nu ar putea acorda libertate morală creaturilor Sale. I-ar fi frică să facă asta. [1]
Unele texte biblice sunt analizate superficial de către adepții teoriei predestinării în mântuire. În Romani 8, apostolul Pavel se întreabă retoric cine ne va separa pe noi, cei credincioși, de dragostea lui Isus Hristos. În Coloseni 3, același apostol afirmă că noi, cei credincioși, suntem ascunși cu Isus Hristos în Dumnezeu. Dacă analizăm aceste afirmații în contextul restrâns al Epistolelor și apoi în contextul larg al scrierilor lui Pavel, putem observa că apostolul nu dorește să ne spună că un credincios nu s-ar putea lepăda de Isus Hristos. Apostolul intenționează să încurajeze bisericile, subliniind faptul că un om născut din nou nu poate să mai trăiască condus de firea pământească, căci legătura cu Isus Hristos ar trebui să fie una puternică. El își exprimă dorința ca acești credincioși să nu poată fi despărțiți de Isus Hristos. Alte texte biblice se referă la cei aleși de Dumnezeu și rânduiți să fie înfiați prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale (Efeseni 1:4-5). Dacă citim întreg capitolul și consultăm și alte traduceri ale Bibliei decât cele în limba română, observăm că apostolul Pavel li se adresează credincioșilor, celor născuți din nou. Pavel nu dorește să spună că Dumnezeu i-a predestinat pe anumiți oameni ca să vină la credință, înainte de întemeierea lumii. Mai degrabă, apostolul subliniază că Dumnezeu a hotărât să-i sfințească pe toți care vor crede în Isus Hristos și-L vor accepta în viața lor ca Domn și Mântuitor. Pe de altă parte, conform Romani 8:28-29, baza alegerii lui Dumnezeu este precunoașterea Lui. Dumnezeu știe dinainte cum se va desfășura viața unui om, ce va alege el, cum va răspunde chemării lui Dumnezeu. Așadar, alegerea lui Dumnezeu se referă la preștiința Lui și nicidecum la faptul că El i-ar predestina pe unii pentru mântuire. Voia lui Dumnezeu este ca oamenii să Îl caute pe El. Promisiunea Lui, pentru asemenea oameni, este că se va lăsa găsit. Dumnezeu își găsește plăcerea în cei care Îl caută sincer, care vor să facă voia Lui. Isus Hristos știe ce este în inima omului și ce căutări are fiecare. Când l-a chemat pe Natanael, Hristos știa că acesta este un om în inima căruia nu se găsește viclenie. Când l-a trimis pe apostolul Petru la Corneliu, Dumnezeu și-a adus aminte de atitudinea și de căutările lui Corneliu, arătând milosteniile și rugăciunile acestuia. Tot astfel, alte texte biblice (precum Ioan 6, Ioan 17) ne spun că nimeni nu poate veni la Isus Hristos, dacă nu îi este dat de Dumnezeu. Aceste texte susțin că mântuirea pornește de la Dumnezeu. Nimeni n-ar veni la Isus Hristos dacă nu ar iniția Dumnezeu împăcarea. De exemplu, în Ioan 6:39 ni se spune că voia Tatălui este ca Isus Hristos să nu piardă nimic din ceea ce I-a dat Tatăl. Dar, în Ioan 6:40 ni se spune că voia Tatălui este ca oricine vede pe Fiul și crede în El să aibă viață veșnică. Deși aceste versete par contradictorii (versetul 39 pare că sugerează siguranță eternă – odată mântuit, pentru totdeauna mântuit), contextul larg ne spune că versetul 39 trebuie înțeles în lumina versetului 40 (Isus Hristos se prezintă ca fiind pâinea vieții care poate da mântuire celor ce-L caută). Apoi, în Ioan 6:44 se afirmă că nimeni nu poate veni la Isus Hristos dacă nu este atras de Tatăl. Dar Ioan 12:32 susține că Isus Hristos îi va atrage la El pe toți oamenii, după ce va fi înălțat la cer. Deci toți oamenii sunt atrași de Dumnezeu. Nu putem discuta doar despre o categorie elitistă. Dumnezeu nu predestinează. Când ni se spune că Dumnezeu alege, noi nu trebuie să uităm baza alegerii, precunoașterea. În final, noi nu cunoaștem toate inițiativele de a se revela altor oameni, pe care le are Dumnezeu. Însă Dumnezeu le cunoaște și din această postură poate face aceste afirmații. Poate că niciodată nu vom putea spune totul despre precunoașterea lui Dumnezeu. S-ar putea ca Dumnezeu să ne răspundă asemenea lui Petru: „Ce-ți pasă ție? Tu vino după Mine”.
Alte texte biblice ne vorbesc despre blesteme și despre principiul lepădării, nicidecum despre predestinare. Poporul Israel a fost pus în fața alegerii binecuvântării și blestemului, a vieții și a morții, înainte de intrarea în țara Canaan (Deuteronom 28-30). De-a lungul generațiilor, poporul Israel a căzut în păcatul idolatriei și a ajuns să facă multe lucruri abominabile. În multe rânduri, ei au uitat de promisiunile făcute lui Dumnezeu și de împlinirea legii Lui. Deseori, ei au preluat obiceiurile neamurilor care îi înconjurau. Dumnezeu le-a trimis judecători și apoi prooroci, pentru a-i readuce pe calea Lui. În repetate rânduri, profeții le-au reamintit de legea lui Dumnezeu și de riscurile la care se expun dacă nu se întorc la Dumnezeu. Conform Vechiului Testament, evreii au ignorat avertismentele proorocilor și nu s-au întors de la faptele lor rele. Astfel, ei au căzut sub blestemul lui Dumnezeu, ajungând chiar în robie. În acest context al neascultării poporului Israel, profetul Isaia afirmă că inima lor va fi împietrită, ca să nu se întoarcă la Dumnezeu și să nu fie vindecați (Isaia 6:9-13). Însuși profetul Isaia susține că iudeii sunt vinovați pentru că au ajuns într-o stare spirituală deplorabilă, deoarece nu au dorit să se reformeze (Isaia 1). În capitolul cinci al aceleiași cărți, evreii sunt asemănați cu via Domnului. Dumnezeu afirmă că i-a asigurat poporului Israel toate condițiile ca să trăiască în ascultare. Însă evreii au refuzat să se întoarcă la El, atrăgându-și asupra lor blestemele lui Dumnezeu. Deci împietrirea inimii lor are legătură cu neascultarea lor și cu împlinirea blestemelor rostite de Dumnezeu prin Moise și confirmate, în repetate rânduri, de alți profeți. În niciun caz Dumnezeu nu le-a împietrit inima după buna plăcere a voii Sale, pentru că i-ar fi predestinat la moarte veșnică. Mai mult, împietrirea inimii oamenilor poate fi asociată cu faptul că Dumnezeu îi lasă în voia minții lor pe cei care nu I se închină, după un timp în care aceștia au toate circumstanțele ca să-L cunoască pe El (Romani 1:18-32). Așa a procedat Dumnezeu cu fariseii și cărturarii și cu mulți iudei care au zădărnicit planul de mântuire pe care El îl avea cu ei (Ioan 12:37-43). Pe de altă parte, când vorbește despre iudei, apostolul Ioan citează din Isaia 6, afirmând că ochii le-au fost orbiți și inima le-a fost împietrită, ca să nu poată crede în Isus Hristos. Dacă textul s-ar opri aici și dacă nu am avea explicația anterioară la pasajul din Isaia 6, am fi tentați să credem că apostolul Ioan face referire la ideea predestinării în mântuire. Însă textul continuă și afirmă că mulți oameni au crezut în Isus Hristos. Dar, de frica fariseilor, aceștia nu Îl mărturiseau pe față. Apoi, apostolul Ioan face o afirmație care explică totul. Se pare că mulți iudei au iubit mai mult slava oamenilor decât slava lui Dumnezeu, deși au văzut minunile lui Dumnezeu. Prin urmare, există foarte mulți oameni care beneficiază de revelația lui Dumnezeu și care ajung chiar la o anumită convingere despre cine este El. Totuși, de frica oamenilor sau de teama părerilor celorlalți, ei cad testul adevărului și nu Îl aleg pe Isus Hristos. Aceștia sunt oamenii născuți din voia altor oameni, așa cum afirmă apostolul Ioan, în primul capitol al cărții. Există o perioadă de har, în care Dumnezeu li se descoperă oamenilor. Pentru cei care refuză revelația lui Dumnezeu, există un moment în care El îi leapădă (îi lasă în voia minții lor, nu le mai vorbește). Atunci apare împietrirea inimii, despre care amintește și pasajul din Ioan 12. Ca și creștini, noi nu cunoaștem relația lui Dumnezeu cu alți oameni. De aceea, suntem îndreptățiți să credem că, pentru fiecare dintre cei necredincioși, există posibilitatea întoarcerii la Isus Hristos, atât timp cât trăiesc pe pământ. În realitate însă, Biblia afirmă că există un moment în care Dumnezeu le împietrește inima. Acesta este cazul tuturor celor care iubesc mai mult slava oamenilor, deși beneficiază de revelații din partea lui Dumnezeu. Aceeași idee este prezentată și de apostolul Pavel. El afirmă că toți cei care au refuzat să primească oferta de mântuire a lui Dumnezeu vor ajunge să creadă o minciună, pentru că Dumnezeu le va trimite o lucrare de rătăcire. Cei care nu au crezut adevărul și au găsit plăcere în nelegiuire vor ajunge să fie osândiți (2 Tesaloniceni 2:1-12). Apostolul se referă, în acest pasaj, la venirea Anticristului și la lucrarea de amăgire prin care acesta îi va corupe pe locuitorii pământului. Mulți oameni rămași pe pământ, după răpirea bisericii lui Isus Hristos, vor crede în minciunile lui Anticrist, tocmai pentru că au refuzat să creadă în Mântuitor. Principiul lepădării este valabil și în cazul celor care au gustat din bucuria mântuirii lui Isus Hristos și din părtășia Duhului Sfânt. Evrei 6:4-6 afirmă că cei care au fost luminați odată și au gustat harul ceresc, s-au făcut părtași Duhului Sfânt și care totuși au căzut, este cu neputință să fie înnoiți iarăși. Apostolul Petru susține și el această idee, afirmând că cei care au scăpat de întinăciunile lumii, prin cunoașterea lui Isus Hristos, dar apoi se încurcă iarăși cu lumea, ajung într-o stare mai deplorabilă decât starea lor dintâi (2 Petru 2:20-22). Și apostolul Ioan vorbește despre anumite păcate de moarte (1 Ioan 5:16). Acest pasaj se referă la apostazie (oameni care L-au cunoscut pe Isus Hristos și apoi L-au renegat). Toate aceste texte susțin principiul lepădării și contrazic doctrina care afirmă că oamenii care cad de la credință nu L-au cunoscut niciodată pe Dumnezeu și nu au fost aleși. Principiul lepădării funcționa și în Vechiul Testament. Pentru că a căutat slava oamenilor, în detrimentul ascultării de Dumnezeu, Saul a fost lepădat de Dumnezeu, ca să nu mai domnească peste Israel (1 Samuel 15-16).
Pasajul din Romani 9:1-23 ocupă un loc special între textele controversate, deoarece este cel mai frecvent text folosit de către adepții predestinării în mântuire. Pavel tratează, în acest capitol, problema evreilor. Evreii se încredeau în lege și în faptul că ei sunt urmașii lui Avraam (Luca 3:8). Ei nu au ascultat de Isus Hristos (Ioan 8:39). Astfel, păgânii care nu erau în căutarea mântuirii au găsit-o, iar evreii care o căutau în legea lor nu au găsit-o (Romani 9:30-32). Pavel începe pasajul descriind darurile oferite de Dumnezeu lui Israel: înfierea, slava, legămintele, darea legii, slujba dumnezeiască, făgăduințele că Mesia va fi din neamul lor. Evreii văd aceste lucruri ca pe o garanție pentru mântuire. Totuși, Pavel afirmă că mulți evrei nu sunt salvați. Lucrul cel mai important nu este să fii urmaș al lui Avraam, ci să asculți de Dumnezeu. Cei care fac voia lui Dumnezeu constituie adevărata sămânță a lui Avraam. Pavel aduce în discuție istoria lui Iacov și Esau, relevantă pentru principiul pe care dorește să-l expună. Esau era cel întâi născut. Potrivit obiceiurilor iudaice, el trebuia să fie moștenitorul promisiunii. Lucrurile au stat însă altfel, ceea ce arată că Dumnezeu și-a rezervat dreptul de a decide care dintre ei să fie beneficiarul promisiunii. Promisiunea nu s-a transmis conform standardelor omenești. Dumnezeu a luat decizia ca Esau să-i slujească lui Iacov. Această supunere din partea lui Esau nu arată în niciun caz că Dumnezeu ar fi determinat cine să fie salvat și cine să fie condamnat. Și nici Iacov nu se putea lăuda că a primit promisiunea datorită faptelor lui. Cu siguranță că Dumnezeu a știut că Esau își va vinde dreptul de întâi născut într-un mod josnic, încă înainte de nașterea lui. Nu putem stabili cu exactitate cât a contat precunoașterea lui Dumnezeu în alegerea pe care El a făcut-o. Versetul 13, al aceluiași capitol, lasă loc de multe interpretări („după cum este scris: ‘Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urât’”). Unii afirmă că, înainte de nașterea gemenilor, Dumnezeu a ales să-l iubească pe Iacov și să-l urască pe Esau. Versetul însă citează din Maleahi 1:1-5, text care a fost scris la multe secole după moartea lui Esau și Iacov. Mesajul versetului din Maleahi este că Dumnezeu a respins poporul provenit din Esau (edomiții), fiindcă de la început, aceștia i-au dușmănit pe evrei (Numeri 20:14-21). Deci nu este analizată soarta personală a lui Esau, ci soarta edomiților ca națiune. Versetele 17-18 menționează că Dumnezeu a împietrit inima lui Faraon. Dumnezeu însă știa ce era în inima lui Faraon și că acesta nu va lăsa poporul Israel să plece, decât silit de o mână puternică. Faptul că i-a împietrit inima (adică l-a lăsat în voia minții lui) a venit ca o judecată din partea lui Dumnezeu pentru toate relele făcute de Faraon și pentru toate ocaziile în care acesta i-a maltratat pe israeliți și L-a desconsiderat pe Dumnezeu. Mai dificile sunt versetele 20-21, ale aceluiași capitol. Traducerile în limba engleză diferă. New International Version, împreună cu alte câteva traduceri, afirmă că există unele vase care sunt făcute pentru scopuri speciale, în timp ce alte vase sunt create pentru uz comun. Și că nimeni nu poate să-L tragă la răspundere pe Dumnezeu pentru acest fapt. Această înțelegere este în armonie cu întreg contextul capitolului, care susține că Dumnezeu are dreptul să aleagă cine este moștenitorul legământului făcut de El cu Avraam. Alte traduceri, printre care și King James Version, susțin că apostolul vorbește despre vase de cinste și vase de ocară. Dar pasajul nu explică ce înseamnă un vas făcut pentru o întrebuințare de ocară. Însă în 2 Timotei 2:20-21, apostolul Pavel reia mai în detaliu ideea vaselor de cinste și a celor de ocară. Acesta ne învață că oricine se curățește poate deveni un vas de cinste, folositor pentru orice lucrare bună. Revenind, textul din Romani 9 continuă și ne spune că Dumnezeu a suferit cu multă răbdare vasele pregătite pentru distrugere, fiindcă dorea să-și arate mânia și să-și descopere puterea. Acest verset ne arată contrastul dintre asprimea lui Dumnezeu, pe de o parte, și răbdarea Lui, pe de altă parte. Dumnezeu arată o mare răbdare pentru aceste vase ale mâniei, însă la un moment dat, El își va etala puterea și va pedepsi păcatul și pe cei care nu doresc să se reformeze. Este important de precizat că nu se susține nicăieri că unele persoane ar fi fost create și predestinate ca să fie vase de ocară. În plus, să nu uităm că Romani 9 vorbește despre alegerea lui Dumnezeu la nivel de națiune și nu despre mântuirea personală a individului. Din această cauză, textul mă duce cu gândul la Ieremia 18, unde este prezentată munca olarului, în contextul nepocăinței poporului Israel. Analizând pasajul din Ieremia 18, observăm că acesta exclude în totalitate ideea predestinării în mântuire. Chiar dacă Dumnezeu dorește să nimicească o anumită națiune, dacă aceasta se pocăiește de răutatea ei, El nu-și mai duce la îndeplinire planul inițial. Însă dacă Dumnezeu dorește să binecuvânteze un neam, dar acest neam Îl desconsideră și Îl respinge, El „regretă” binele ce a dorit să i-l facă și plănuiește să-l pedepsească.
Bibliografie:
[1] A. W. Tozer, The Knowledge of the Holy, Fig, 2017, pp. 141-148