Augustin de Hipona a fost unul dintre cei mai talentați scriitori creștini, dar și unul dintre cei mai controversați. Acest teolog a scris foarte multe cărți, care au influențat în mare măsură creștinismul. Prin ceea ce voi afirma în acest articol nu doresc să arunc cu noroi în toată opera sau în persoana lui Augustin. Însă consider că mișcarea evanghelică nu a analizat încă în mod obiectiv influențele nefaste pe care le-au avut și încă le au o parte dintre învățăturile acestui om. Nu mulți creștini sunt conștienți de faptul că Augustin este părintele doctrinei predestinării în mântuire (TULIP – depravare totală, alegere necondiționată, ispășire limitată, har irezistibil, perseverarea sfinților în har). De fapt, Augustin nu a inventat aceste învățături, ci a fost doar primul lider creștin care le-a adaptat la creștinism, fiind puternic influențat de filozofii păgâne. Este de notat că unii dintre liderii reformei protestante (John Calvin – un adept înfocat al lui Augustin și un simpatizant al unor idei ce provin din stoicism, Martin Luther – fost călugăr în ordinul augustinian) au preluat de la Augustin această doctrină (numită ulterior calvinism) și au promovat-o prin biserici. Acestea fiind spuse, trebuie analizat parcursul teologic al lui Augustin, pentru a înțelege cum s-a ajuns în această situație. Întrucât acest teolog a scris foarte multe cărți, este dificil de citit în ordine cronologică toată opera acestuia (însuși Augustin ne recomandă să citim în ordine cronologică lucrările sale, pentru a observa cum a evoluat gândirea sa, de-a lungul timpului). [1] De aceea, pentru acest studiu de caz, am apelat la unul dintre cei mai respectați cercetători ai operei lui Augustin, dr. Ken Wilson. Lucrarea lui de doctorat analizează crezurile lui Augustin de dinainte de convertirea sa și până la moarte. [2] În plus, teza de doctorat a cercetătorului Ken Wilson a fost aprobată de către experți de talie mondială în istoria religiilor antice și de alți experți de talie internațională de la editura Mohr Siebeck, una dintre cele mai prestigioase edituri din lume. [3] În sfârșit, Ken Wilson a obținut doctoratul la Oxford, una dintre cele mai importante universități din lume. Deoarece lucrarea este destul de dificil de înțeles de către oamenii care nu sunt familiari cu cercetarea, Ken Wilson a redactat o versiune simplificată a acesteia. [4] Anumiți apologeți calviniști au încercat să îl discrediteze pe Ken Wilson, atacând versiunea simplificată a lucrării, care a fost concepută pentru credincioșii care nu doresc să aprofundeze acest subiect la un nivel academic. Însă cercetătorul a analizat toate tacticile lipsite de demnitate prin care acești apologeți calviniști au încercat să ascundă adevăratele probleme ale sistemului pe care îl promovează, atacând persoana sa și chiar instituția care a publicat această lucrare. [5] În continuare, voi prezenta șapte idei principale pe care le-am preluat din versiunea simplificată a lucrării de doctorat a cercetărorului Ken Wilson. Voi investiga cum a evoluat crezul lui Augustin despre mântuire, oscilând între Plotin și Isus Hristos.
Multe filozofii păgâne circulau prin Imperiul Roman, în primele secole ale erei noastre. Dintre acestea, stoicismul, neoplatonismul și maniheismul (o formă particulară a gnosticismului) au anumite caracteristici similare. [6] Aceste ideologii susțin că divinitatea a predeterminat cele mai mici detalii care se întâmplă în spațiul cosmic, în univers. În plus, aceste filozofii afirmă că oamenii nu au abilitatea de a efectua alegeri libere și că aceștia sunt captivi alegerilor greșite. Astfel, oamenii nu pot să aleagă divinitatea nici dacă aceasta li se revelează. De exemplu, Plotin, inventatorul neoplatonismului, a împrumutat de la Aristotel ideea că sufletul omului poate fi liber să raționeze/aleagă corect abia atunci când se desparte de trup, deci după moarte. În toate aceste sisteme filozofice, liberul arbitru al oamenilor poate fi restaurat doar printr-o intervenție a divinității. Prin urmare, oamenii pot fi reabilitați printr-o infuzie divină de har, credință sau/și dragoste. Pe de altă parte, Plotin a respins învățăturile iudeo-creștine referitoare la păstrarea chipului lui Dumnezeu în oameni, după căderea acestora în păcat. Creștinii susțin că omul este creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Această imagine divină s-a păstrat, chiar și după căderea în păcat, deși a fost puternic alterată. Oamenii au rămas cu liberul arbitru și cu legea morală, însă nimeni nu este capabil să asculte în totalitate de această lege morală pusă în noi de Creator (unii ascultă mai mult, alții mai puțin). Însă Plotin afirmă că imaginea divinității s-a pierdut în totalitate atunci când sufletul s-a contopit cu materia. În concepția acestui filozof, sufletul își recapătă imaginea divinității la moartea omului, când se desparte de trup. Totodată, conform acestor filozofii păgâne, divinitatea i-a predestinat pe cei răi să fie condamnați. Aceștia sunt vinovați pentru faptele lor rele (chiar dacă au fost predeterminați să se comporte astfel). Într-un astfel de sistem, fiecare persoană își joacă rolul în cadrul planului întocmit de divinitate, fie că este salvat, fie că ajunge în chinuri. Având în vedere aceste lucruri, este important de văzut modul în care Augustin s-a raportat la aceste ideologii păgâne. Ken Wilson demonstrează că Augustin a studiat stoicismul și l-a adoptat chiar și după ce s-a convertit la creștinism. Augustin însuși recunoaște că a ajuns la creștinism prin neoplatonism, fiind puternic influențat de scrierile lui Plotin și ale lui Porfir (discipolul lui Plotin). Augustin a fost maniheist timp de zece ani, înainte de convertirea sa la creștinism. Chiar dacă teologul a susținut doctrina liberului arbitru după ce s-a convertit la creștinism, în ultima parte a vieții sale (începând cu anul 412) acesta a revenit la concepțiile păgâne despre suveranitatea lui Dumnezeu – în care liberul arbitru nu are niciun rol. [7]
Augustin a fost botezat în anul 386 de către Ambrozie, episcop de Milano și părintele său spiritual. Pe vremea aceea, Augustin renunțase la convingerile maniheiste și neoplatoniste. În următorii ani, acest teolog chiar a apărat creștinismul împotriva acestor curente păgâne, în câteva lucrări. Între anii 386-395, Augustin credea că oamenii pot să răspundă chemării lui Dumnezeu fără intervenția divinității. Oricine dorea să devină fiu de Dumnezeu primea putere de la Dumnezeu să își schimbe viața. Tot astfel, teologul considera că Dumnezeu nu a predestinat pe nimeni pentru mântuire sau condamnare și că El știe cine va răspunde chemării Sale și cine nu. În acord cu toți părinții bisericii care au trăit în secolele trecute, Augustin credea că liberul arbitru este un element de bază care face diferența între concepția creștină despre Dumnezeu și concepțiile păgâne, în special stoicismul, neoplatonismul și maniheismul. [8]
Mulți cercetători consideră că Augustin a renunțat la credința sa în liberul arbitru în anul 396, după ce a studiat epistolele Romani, Galateni și 1 Corinteni. Într-adevăr, în a doua parte a scrisorii către Simplician, episcopul Milanului, redactată în anii 396/397, Augustin neagă doctrina liberului arbitru (oamenii sunt liberi să aleagă doar răul) și susține teoria predestinării în mântuire. Așa cum afirmă și Ken Wilson, acest lucru nu poate fi explicat de către cercetători, mai ales că Augustin contrazice flagrant prima parte a aceleiași scrisori. [9] Pe de altă parte, Ken Wilson a fost primul cercetător care a studiat opera lui Augustin în ordine cronologică (386-430). Descoperirile acestui om de știință sunt incredibile. În afară de „devierile” menționate anterior, Augustin nu și-a exprimat credința în doctrina predestinării în mântuire până în anul 412. Presupunând că Augustin a aderat la această învățătură în anul 396, majoritatea cercetătorilor nu au mai analizat în detaliu lucrările teologului, din intervalul 396-411. Însă când aceste texte sunt studiate mai amănunțit, în ordine cronologică, se observă că Augustin și-a păstrat anumite convingeri despre precunoașterea lui Dumnezeu în legătură cu alegerile oamenilor, despre capacitatea oamenilor de a-L alege sau nu pe Dumnezeu și despre faptul că Dumnezeu îi iubește pe toți oamenii și dorește mântuirea tuturor. Într-o scrisoare împotriva maniheiștilor, din jurul anului 399, [10] Augustin recunoaște că oamenii au voință liberă, nu o voință care poate doar păcătui. Mai mult, Augustin îi acuză pe maniheiști pentru că propun un Dumnezeu crud, care îi condamnă pe oameni la pedeapsă eternă, deși aceștia nu pot alege liber. [10] Și când i-a răspuns lui Petilian, în anul 401, Augustin a pus accentul pe voința liberă a oamenilor. [12] Nici în lucrarea „Confesiuni” (397-403), Augustin nu deviază de la teologia tradițională. În sfârșit, Ken Wilson oferă și alte argumente care susțin ideea că Augustin și-a păstrat credința în liberul arbitru în intervalul 396-411. [13] Având în vedere lucrurile prezentate anterior dar și alte argumente care țin de structura scrisorii către Simplician, Ken Wilson deduce că a doua parte a acestei scrisori a fost adăugată de Augustin după anul 411, după ce și-a revizuit crezurile. [14] Augustin a revizuit și alte lucrări, fără să dea indicii suplimentare despre acest lucru. Pur și simplu, el și-a așezat noua teologie (despre predestinare în mântuire) lângă cea veche (despre liber arbitru). În final, noua teologie a lui Augustin apare în ordine cronologică în multe dintre lucrările pe care le-a scris, începând cu anul 412.
Cartea lui Ken Wilson oferă și alte detalii interesante despre modul în care Augustin a introdus în biserică teologia TULIP, preluată ulterior și adaptată de Calvin și Luther. [15] În jurul anului 410, Pelagius și Caelestius s-au întâlnit cu Augustin în nordul Africii, acolo unde acesta locuia. Dar s-au iscat controverse teologice între ei. Se spune că pelagienii susțineau doctrine care nu erau acceptate de către celelalte biserici. De exemplu, aceștia considerau că păcatul lui Adam a reprezentat doar un faliment moral și că ceilalți oameni, la naștere, sunt în aceeași stare în care a fost Adam, înainte de a păcătui. Însă nici pelagienii nu puteau explica de ce copiii mici erau botezați de biserică, la naștere. Augustin și alți lideri creștini au fost foarte vehemenți împotriva pelagienilor. În cele din urmă, pelagienii au fost excomunicați ca eretici. Nu se știe dacă Pelagius chiar credea lucrurile care i s-au atribuit. Dar după conflictul cu pelagienii, a rămas deschisă problema botezului copiilor mici. Cu aproximativ 200 de ani în urmă, Tertulian vorbise împotriva botezului infanților, menționând că ar trebui să se aștepte până când aceștia vor lua o decizie pe cont propriu, în lucrarea „Despre botez”. În altă ordine de idei, Augustin considera că botezul copiilor mici (practicat de biserică la acea vreme) este pentru iertarea păcatelor. Deoarece copiii nou-născuți nu au păcate proprii, Augustin a dedus că aceștia au preluat vina cauzată de păcatul strămoșesc. Până la Augustin, niciun autor creștin nu a considerat că infanții sunt vinovați și pasibili de pedeapsă eternă, din cauza păcatului strămoșesc. Teologia tradițională susținea că nou-născuții nu sunt vinovați de păcatul strămoșesc, dar suportă consecințele acestuia (ceea ce noi astăzi numim natură păcătoasă, predispoziție înspre păcat). Pe de altă parte, teologia maniheiștilor și teologia lui Augustin, în legătură cu nou-născuții, sunt similare. Maniheiștii credeau că infanții sunt pasibili de pedeapsă veșnică, din cauza materiei fizice care, în viziunea lor, este rea, stricată. Însă Augustin susținea că nou-născuții sunt condamnabili pentru eternitate din cauza păcatului strămoșesc. În plus, Augustin a preluat din stoicism noua lui viziune despre Dumnezeu. În concepția acestui teolog, Dumnezeu l-a predestinat pe Adam să păcătuiască și să dobândească o natură depravată, incapabilă să aleagă binele. Un astfel de Dumnezeu alege unilateral pe cine să salveze și pe cine să condamne. În cazul copiilor mici, cei care nu ajungeau să fie botezați erau predestinați de Dumnezeu să nu primească botezul, pentru că nu fuseseră aleși din eternitate pentru a fi mântuiți. Este de notat că inclusiv baza acestei teologii (apa botezului are capacitatea de a ierta păcatele) este falsă și nu are susținere în scrierile apostolilor și nici în învățăturile părinților bisericii. Ulterior, Augustin a extins această teologie și în cazul adulților. În acest fel au apărut în creștinism primele două principii ale teologiei TULIP (depravare totală, alegere necondiționată). Augustin a încercat să îi convingă pe ceilalți că a primit de la Dumnezeu noua învățătură despre predestinare. În una dintre lucrările lui (Retractări 2.1), el afirmă că harul lui Dumnezeu a învins, în dauna credinței sale inițiale în liberul arbitru uman. Augustin a redefinit conceptul de liber arbitru, susținând că Dumnezeu a determinat circumstanțele care îi garantează că cei aleși din eternitate vor răspunde „liber” la chemarea Lui. Un astfel de Dumnezeu trebuie le dea oamenilor credință și o nouă voință, pentru ca aceștia să poată „alege” binele. Pentru cei aleși, harul lui Dumnezeu este irezistibil. După mai mult de un mileniu, acesta va fi al patrulea principiu al teologiei TULIP. Augustin a încercat mai multe interpretări ale versetului 1 Timotei 2:4, care afirmă că Dumnezeu dorește ca toți oamenii să fie mântuiți. [16] Teologul a modificat textul biblic, înlocuind termenul „toți” cu sintagma „toți cei aleși”. [17] El dorea să arate că jertfa lui Isus Hristos nu este efectivă pentru toți oamenii. Cu alte cuvinte, în viziunea lui Augustin, lucrarea de ispășire a lui Isus Hristos este limitată la cei pe care Dumnezeu i-a ales din eternitate ca să fie mântuiți (al treilea principiu al teologiei TULIP). Premisa de la care a pornit Augustin (că Dumnezeu primește tot ce vrea) este împrumutată din stoicism și neoplatonism. Din moment ce nu toți oamenii sunt salvați, Augustin a dedus că Dumnezeu nu dorește acest lucru. În acest fel, Dumnezeul creștin care îi iubește pe toți oamenii a fost înlocuit cu un zeu păgân care este interesat ca voia sa să fie dusă la îndeplinire în cele mai mici detalii și cu orice preț. Însă la fel cum un Dumnezeu omnipotent nu poate să păcătuiască (este împotriva naturii Sale Sfinte), același Dumnezeu nu poate să îi salveze doar pe unii oameni de la chin veșnic (ar fi împotriva identității Lui – Dumnezeu este dragoste și a caracterului Lui – Dumnezeu este drept). Nu toate dorințele lui Dumnezeu țin de voia Sa suverană, așa cum am arătat și în capitolul următor. În final, Augustin a pus și bazele ultimului concept al teologiei TULIP, perseverarea sfinților. Ca și în vremea noastră, și în acele timpuri unii copii botezați în apă L-au căutat pe Dumnezeu când au ajuns adulți, în timp ce alții au trăit vieți imorale. Văzând acest lucru, Augustin a concluzionat că cei aleși de Dumnezeu trebuie să mai primească în plus încă un dar divin, cel al perseverării. În teologia lui Augustin, Dumnezeu le-a dat acest dar divin doar unora dintre copiii botezați. Fără acest har divin, un adult nu poate persevera în viața de credință și nu ajunge la mântuire, chiar dacă are botezul în apă. Este demn de menționat că teologia lui Augustin diferă puțin de teologia calvinistă modernă, care susține că cei aleși de Dumnezeu din eternitate (numiți sfinți) vor persevera în viața de credință și își vor sfârși viața de pe pământ lângă Dumnezeu.
Augustin a folosit anumite texte biblice pentru a-și argumenta învățătura despre predestinare în mântuire. Acest teolog a utilizat interpretările maniheiștilor pentru respectivele pasaje. După ce a devenit creștin, Augustin a condamnat modul în care analizau maniheiștii acele texte biblice. Însă începând cu anul 412, teologul a revenit la acele interpretări. [18] Este demn de menționat că Augustin a utilizat destul de puține pasaje biblice pentru a-și justifica noua învățătură: Romani 5:12, Psalmul 51:5, Ioan 3:5, Efeseni 2:3. [19] În continuare, voi arăta modul eronat în care s-a folosit Augustin de aceste pasaje biblice. În primul rând, unele traduceri din limba latină pentru versetul Romani 5:12 afirmă că toți oamenii au păcătuit în Adam. [20] Aceste traduceri susțin ideea lui Augustin, că oamenii sunt vinovați de păcatul lui Adam încă de la naștere și că sunt morți din punct de vedere spiritual. Însă traducerea corectă a acestui verset, din limba greacă, ne arată că moartea fizică a intrat în lume pentru că toți oamenii au păcătuit. Augustin nu cunoștea bine limba greacă, mai ales în prima parte a vieții lui. De aceea, el s-a bazat pe traducerea greșită din limba latină a acestui verset, pentru a-și susține ideile preluate din păgânism. Cât despre pasajul din Psalmul 51:5, toți autorii creștini care au trăit înaintea lui Augustin considerau că acest verset ne arată că oamenii au o natură păcătoasă și, prin urmare, sunt predispuși să păcătuiască. Augustin însuși împărtășea această opinie, înainte de anul 412. [21] Mai târziu însă, Augustin a folosit acest verset biblic pentru a susține că toți oamenii sunt vinovați de păcatul originar al lui Adam, deci sunt pasibili să fie condamnați chiar de la naștere. [22] Pe de altă parte, primii creștini susțineau că botezul în apă trebuie făcut ca urmare a credinței în jertfa și în persoana lui Isus Hristos (Romani 10:10). Inclusiv Augustin, înainte de anul 412, considera că tâlharul de pe cruce nu a avut nevoie de botez pentru a fi salvat, deoarece și-a mărturisit credința în Isus Hristos. [23] Ulterior însă, Augustin a interpretat eronat versetul Ioan 3:5, susținând că botezul în apă este necesar pentru salvare (am abordat problema botezului în alt articol al cărții). Acesta și-a retractat vechile învățături [24] și a afirmat că tâlharul de pe cruce a fost stropit de apa și de sângele care au curs din trupul lui Isus Hristos, când soldatul L-a străpuns cu sulița (în opinia lui Augustin, tâlharul a fost botezat prin stropire). În plus, Augustin a avansat ideea că nu este nevoie ca un copil să creadă în Isus Hristos la botez, deoarece alți adulți pot să creadă în locul lui. [25] În altă ordine de idei, teologul a suținut inclusiv că, în urma botezului în apă, copiii devin credincioși – din cauza botezului. [26] Tot astfel, când maniheistul Fortunat a folosit Efeseni 2:3 pentru a-și justifica ideile despre predestinare, Augustin l-a contrazis, într-o lucrare în care a argumentat împotriva ideilor promovate de acest păgân. În această lucrare, Augustin a menționat că Efeseni 2:3 face referire la faptul că oamenii sunt despărțiți de Dumnezeu din cauza păcatelor personale și nu din cauza morții spirituale în care se găsesc aceștia încă de la naștere. Însă după anul 412, Augustin a aderat la interpretarea maniheistului Fortunat, susținând că toți infanții sunt copii ai mâniei încă de la naștere, din cauza păcatului lui Adam. Nu în ultimul rând, cercetătorul Ken Wilson analizează, în lucrarea sa de doctorat, modul în care Augustin a împrumutat din stoicism și maniheism idei despre divinitate și despre natura spirituală a omului. Și alți cercetători susțin ipoteza lui Ken Wilson. [27] Profesorul Harry Wolfson, istoric și filozof la institutul de cercetări iudaice de la universitatea Harvard, afirmă că doctrina harului propusă de Augustin este doar o adaptare la creștinism a doctrinei stoice despre destinul oamenilor. [28] Henry Chadwick, un teolog și expert în patristică, consideră că Augustin a fost influențat de neoplatonism mult mai mult decât Origen. [29]
Înainte de anul 250, gnosticii și alți eretici au folosit Biblia (Filipeni 2:13, Romani 9:18-21) pentru a-și justifica doctrinele păgâne, așa cum confirmă și cercetătorul Ken Wilson. [30] Gnosticii și-au fundamentat doctrinele păgâne pe capitolele 9-11 din epistola după Romani, ignorând faptul că în acele pasaje nu se vorbește despre alegerea unor persoane individuale, ci despre mântuirea la nivel de națiune. Ereticul Valentin (așa numitul creștin gnostic) considera că salvarea a fost oferită tuturor oamenilor, însă doar cei aleși de Dumnezeu puteau accepta invitația divină pentru fi mântuiți. Mulți părinți ai bisericii, printre care Irineu, Origen și Tertulian, i-au combătut pe gnostici. Irineu a afirmat că Dumnezeul creștin îi este superior dumnezeului gnostic, din punct de vedere al puterii, pentru că își poate împlini planurile chiar dacă le-a dat oamenilor voință liberă (spre deosebire de dumnezeul gnostic care are nevoie să decidă dinainte mersul tuturor lucrurilor din univers). [31] Dar maniheiștii au fost puternic influențați de aceste idei gnostice și neoplatoniste. Ei foloseau versete precum Ioan 6:65, Ioan 14:6, Efeseni 2:1-9 pentru a argumenta ideea alegerii necondiționate, care este în opoziție cu ideea liberului arbitru, susținută de creștinii din primele secole. De fapt, primul eretic care a afirmat că credința este un dar oferit de Dumnezeu a fost gnosticul Basilides. Însă în jurul anului 190, Clement din Alexandria a respins învățăturile lui Basilides. [32] Ulterior, maniheistul Fortunat a folosit Efeseni 2:8-9 pentru a arăta că credința este un dar primit de la Dumnezeu. Chiar Augustin a respins argumentele lui Fortunat, într-o lucrare publică scrisă înainte de anul 412. Însă după anul 412, așa cum am arătat în paragraful anterior, Augustin a încercat să introducă în creștinism învățături pe care le-a dobândit în cei zece ani în care a fost un suporter înfocat al maniheismului.
Augustin a îmbrățișat o caricatură a Dumnezeului creștin, care constituie un amestec între creștinism și maniheism. Dumnezeul lui Augustin poate să îi condamne la chin veșnic pe toți infanții care mor nebotezați, deoarece aceștia sunt stricați în natura lor, căci poartă vina păcatului adamic. Nici măcar teologul nu a putut să-și argumenteze acest crez, declarând că nu poate găsi o explicație satisfăcătoare, chiar dacă aceasta există. [33] Augustin a importat din păgânism sistemul TULIP, pe care l-a adaptat la creștinism. Primii creștini au fost foarte precauți cu ereziile păgâne. De exemplu, cei care au practicat maniheismul înainte de convertire nu puteau deveni episcopi. Însă la promovarea lui Augustin în funcția de episcop nu s-a ținut cont de acest aspect. Probabil că au contat și lucrările pe care acesta le-a scris împotriva maniheiștilor. Consider că biserica a greșit enorm că nu a respectat tradiția și că a promovat un asemenea personaj într-o slujbă atât de înaltă. Acest amestec de păgânism cu creștinism, care a fost propus de către Augustin, a afectat întreaga biserică creștină. Însă datoria noastră este să luptăm pentru credința care a fost dată sfinților o dată pentru totdeauna, care poate fi rezumată prin acronimul englezesc GRACE (explicațiile din limba engleză: God offers salvation equally, Residual free choice response, Atonement universally, Conditional election based on foreknowledge, Eternal life for those who respond in faith). Așadar, adevăratul Dumnezeu oferă mântuirea tuturor oamenilor și nu doar unora. Alegerea Lui se bazează pe precunoaștere. Toți cei care acceptă oferta lui Dumnezeu și răspund cu credință la lucrarea de pe cruce a lui Isus Hristos vor moșteni viața veșnică. Dincolo de asta, fiecare va fi judecat de Isus Hristos în funcție de răspunsul lui la modul în care Dumnezeu i s-a revelat. Dumnezeul creștin ne invită să Îl alegem pe El, în timp ce dumnezeul maniheist este un zeu păgân care îi hipnotizează pe oameni pentru a-l alege pe El.
Bibliografie:
[1] în lucrarea Retractări
[2] Ken Wilson, Augustine’s conversion from traditional free choice to ‘non-free Free Will’: A comprehensive methodology, Mohr Siebeck, 2018
[3] editura care a publicat fragmente din sulurile de la Marea Moartă
[4] Ken Wilson, The Foundation of Augustinian-Calvinism, Regula Fidei Press, 2019
[5] James White’s response to Ken Wilson, 16 aprilie 2020, canalul de youtube al Soteriology101; Ken Wilson rebuts Jame White, 25 Aprilie 2020, canalul de youtube al Soteriology101
[6] Ken Wilson, The Foundation of Augustinian-Calvinism, Regula Fidei Press, 2019, pp. 5-17
[7] Ibidem, p. 17
[8] Ken Wilson, The Foundation of Augustinian-Calvinism, Regula Fidei Press, 2019, pp. 37-39
[9] Despre diferite chestiuni către Simplician, 1.10-14 - omul este capabil să ceară ajutor de la Dumnezeu, harul lui Dumnezeu ne eliberează dacă ne predăm viața lui Dumnezeu
[10] Contra lui Faust, capitolul 21.2-3
[12] Contra scrisorilor lui Petilian, 2.185-186
[13] Ken Wilson, The Foundation of Augustinian-Calvinism, Regula Fidei Press, 2019, pp. 39-42
[16] Alexander Hwang, Augustine’s Various Interpretations of 1 Tim. 2:4, St. Patr. 43 (2006), 137-42
[17] în lucrarea Enchiridion despre credință, speranță și iubire, pasajele 97 și 103
[18] Ken Wilson, The Foundation of Augustinian-Calvinism, Regula Fidei Press, 2019, pp. 69-80
[19] Gerald Bonner, Augustine, the Bible and the Pelagians, in Pamela Bright, editor and translator; Augustine and the Bible, Notre Dame, IN: University of Notre Dame Press, 1999,231-232
[20] Bruce Harbert, Romans 5:12: Old Latin and Vulgate in the Pelagian Controversy, St. Patr. 22,1989, 262
[21] în lucrarea Confesiuni, cartea I, capitolul 7
[22] în diverse lucrări, printre care și lucrarea Meritul, iertarea păcatelor, botezul sugarilor, 1.34 și 3.13
[23] în lucrarea Despre diverse întrebări, 62
[24] în lucrarea Retractări, 1.26
[25] în lucrarea Meritul, iertarea păcatelor, botezul sugarilor, 1.38
[26] Roland Teske, S. J. , The Works of Saint Augustine: A Translation of the 21st Century, Letters 1-99, II. 1, Hyde Park, NY: New City Press, 2001,432
[27] Sara Byers, Augustine on the Divided Self: Platonist or Stoic? , Aug. Stud. 38:1,2007, 105-118
[28] Harry Wolfson, Religious Philosophy: A Group of Essays, Cambridge MA: Belknap Press of Harvard University Press, 1961,176
[29] Henry Chadwick, Christian Platonism in Origen and Augustin, ed. Heresy and Orthodoxy in the Early Church, Aldershot, UK: Variorum, 1991,229-30
[30] Ken Wilson, The Foundation of Augustinian-Calvinism, Regula Fidei Press, 2019, pp. 81-89
[31] în lucrarea Împotriva ereziilor, cartea a II-a, capitolul 5:4
[32] în lucrarea Diverse, 2.3-4,4.11 și în cartea Quis Dives Salvetur, 10
[33] Translation by Edmund Hill, Augustine’s Works, Sermon 294,184