Întruparea lui Isus Hristos este un subiect misterios, dar care ne încântă tot mai mult pe măsură ce îl studiem mai adânc. Întruparea Mântuitorului a fost profețită cu sute de ani în avans și a fost planificată în detaliu de Dumnezeu. Acest act divin are un caracter unic în istoria religiilor lumii. În continuare, voi prezenta șapte perspective distincte în legătură cu întruparea Fiului lui Dumnezeu.

          Vechiul Testament conține foarte multe preziceri despre venirea lui Hristos. Biblia afirmă că Mesia va fi o sămânță a femeii (Geneza 3:15) și o sămânță a lui Avraam (Geneza 12:3, Galateni 3:16 - doar în El vor fi binecuvântate toate popoarele pământului). Apoi, aflăm că Acesta va face parte din tribul lui Iuda (Geneza 49:10) și că va fi un urmaș al lui David (Ieremia 23:5-6). În altă ordine de idei, El va fi Dumnezeu întrupat (Isaia 9:6-7), născut în Betleem (Mica 5:2). Este profețită data exactă a morții Lui (Daniel 9:25-26). Ni se spune și faptul că El va învia (Isaia 53:11), biruind blestemul adus în lume de Diavol prin ispitirea oamenilor (Geneza 3:15). Alte texte biblice dau detalii directe despre suferințele lui Hristos. Aflăm că El a fost disprețuit și batjocorit de către acuzatori, că mâinile și picioarele i-au fost străpunse și că dușmanii au tras la sorți pentru hainele Lui (Psalmul 22, Zaharia 12:10). Aceste fragmente din Vechiul Testament ne oferă o imagine a răstignirii lui Hristos, dar sunt scrise înainte ca răstignirea să fie introdusă ca metodă de execuție de către romani. Pe vremea aceea, cei condamnați erau, deseori, omorâți cu pietre. Este foarte adevărat că unele profeții mesianice din Vechiul Testament au devenit clare numai după ce Isus Hristos a venit pe pământ. Dar ele nu sunt mai puțin valoroase din această cauză. Cele mai uimitoare profeții despre Isus Hristos se regăsesc în cartea Isaia. Astfel, aflăm că El este ales de Domnul, uns de către Duhul Sfânt cu scopul de a aduce dreptatea pe pământ și judecata (Isaia 42:1,4). Lucrarea Lui are consecințe mondiale, deoarece El va lumina neamurile pământului, oferindu-le posibilitatea de mântuire (Isaia 42:6). El este predestinat de Dumnezeu pentru lucrarea Lui (Isaia 49:1) și se confruntă cu descurajări în slujirea Lui (Isaia 49:4). Isus Hristos întâmpină opoziția celorlalți față de învățătura Lui și suportă violențe fizice din partea acestora (Isaia 50:4-6). Cu toate că are origini umile și, aparent, puține șanse de succes (Isaia 53:1-2), El este decis să ducă la final lucrarea pe care i-a încredințat-o Dumnezeu (Isaia 50:7). Isus Hristos se confruntă cu durere și suferință (Isaia 53:3), dar își asumă aceste lucruri, de dragul întregii omeniri (Isaia 53:4-6; 12). El este condamnat la moarte și apoi omorât, cu toate că nu are niciun păcat (Isaia 53:7-9). Chiar și o lectură superficială a textului ne duce cu gândul că Robul despre care vorbește profetul Isaia este Isus Hristos. Inclusiv interpretarea evreiască tradițională a acestor texte era că Robul îl simbolizează pe Mesia. Însă după ce creștinii au pretins că în text ar fi vorba despre Isus Hristos, rabinii evrei au început să susțină că Robul care suferă este Israel și nu Mesia. Din nefericire pentru ei, această idee este contradictorie. Spre deosebire de Robul Domnului, poporul Israel nu este lipsit de păcat. Vechiul Testament ne descoperă acest detaliu. Mai mult, Robul care suferă se supune fără niciun fel de împotrivire (Isaia 53:7), spre deosebire de Israel, despre care știm, din istorie, că nu s-a plecat în fața nimănui. Totodată, Israel nu suferă și nici nu moare ca să facă ispășire pentru păcatele oamenilor. Nimeni nu este mântuit în baza vreunei lucrări a poporului iudeu. Revenind la cartea Isaia, menționez că aceasta a fost scrisă înainte de Hristos. Marele Sul al cărții lui Isaia, descoperit la Marea Moartă, este datat cu aproximativ o sută de ani înainte de Hristos, iar materialul ce îl conține este încă și mai vechi. Pe de altă parte, Septuaginta, traducerea în limba greacă a textului ebraic al Vechiului Testament, datează din jurul secolului trei înainte de Hristos. Deci originalul cărții Isaia este chiar mai vechi decât aceste surse, pe care noi le cunoaștem la ora actuală. În plus, la Marea Moartă au fost găsite fragmente din toate cărțile Vechiului Testament, cu excepția Esterei. Așadar, Vechiul Testament este scris cu cel puțin câteva sute de ani înaintea erei noastre.

        Sintagma „Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu” poate genera confuzie în mințile unor persoane. Unii oameni cred că Isus Hristos este doar o ființă creată, cel mult „un dumnezeu mai mic”. Divergențele apar din cauza înțelegerii diferite a conceptelor de „întâi născut” și „Fiu al lui Dumnezeu”. Când oamenii nasc fii și fiice, aceste ființe sunt de aceeași natură cu părinții lor. De exemplu, statuia este doar o creație a omului care imită palid ființa umană, dar care nu are calitățile acesteia. Așadar, putem afirma că omul nu naște o statuie, ci o creează. În același mod, „Fiul lui Dumnezeu” nu este creat, căci El are aceeași natură cu Dumnezeu. Din nefericire însă, termenii de Tată și Fiu ar putea sugera, în mod eronat, că Fiul a apărut după Tatăl, că nu este din veșnicii, asemenea lui Dumnezeu Tatăl. Dar oare Dumnezeu Tatăl „naște” (în felul oamenilor)? În caz afirmativ, ființa născută ar trebui să fie de aceeași natură cu El (după cum omul naște oameni, Dumnezeu ar „naște” Dumnezei). Dar acest lucru nu e posibil, căci ființa pe care Dumnezeu ar „naște-o” n-ar fi din veșnicii, așa cum este El.

          Cineva poate deveni fiu în trei moduri: prin naștere, prin adopție sau prin decret divin. Isus Hristos a fost numit Fiu de Dumnezeu prin decret divin, din eternitate. Dumnezeu a prevăzut apariția răului și a făcut un plan de mântuire pentru întreg universul. Isus Hristos a dus la îndeplinire acest plan de mântuire și s-a prezentat lumii ca Fiul lui Dumnezeu, titulatură luată prin decret divin. Pentru a se ajunge la decretul dat de Dumnezeu și revelat în Psalmul 2:7 („Tu ești Fiul Meu! Astăzi Te-am născut”), a existat o voință comună între Persoanele din Ființa lui Dumnezeu (Efeseni 1:5), o știință perfectă a lui Dumnezeu (1 Petru 1:2), un sfat comun între aceste Persoane și un plan corespunzător (Efeseni 1:9-11). Conform acestui plan, Dumnezeu și-a ales un popor căruia i S-a revelat în mod special (poporul Israel, de la care avem Vechiul Testament). Apoi, a ridicat profeți care au prevestit venirea lui Mesia în mijlocul poporului iudeu (Isaia 9:6, Evrei 10:7). La vremea hotărâtă de Dumnezeu, după ce El a vorbit omenirii în multe rânduri și în multe feluri, Isus Hristos a fost trimis pe pământ (Ioan 10:36, Ioan 1:14). I s-a pregătit un trup (Evrei 10:5) și s-a născut asemenea oricărui om, din sămânța femeii (Matei 1:18). Fecioara Maria a fost aleasă de Dumnezeu să-L poarte în pântece pe Mântuitorul lumii. Maria însă nu a avut niciun aport la conceperea lui Isus Hristos (ea nici măcar nu a întreținut relații cu vreun bărbat până la nașterea Mântuitorului). Duhul Sfânt a realizat această lucrare supranaturală (Matei 1:18, Luca 1:35). Maria doar a purtat copilul în pântece. Omenește vorbind, acest lucru este similar cu situațiile în care o mamă adoptivă poartă în pântece un embrion străin. În acest fel Isus Hristos este 100% om și 100% Dumnezeu.

          Diavolul a folosit stimuli exteriori pentru a-L ispiti pe Isus Hristos (foamea, orgoliul, bogățiile lumii). Acesta a fost apoi supus torturii fizice în ultima săptămână de viață. El însă nu a păcătuit, demonstrându-și astfel neprihănirea în Duh (1 Timotei 3:16) și în trup (Matei 27:19). Unii oameni contestă modul în care Isus Hristos a rezistat ispitelor. Aceștia afirmă că pentru Acesta a fost mai ușor, deoarece El este și Dumnezeu, nu doar om. Cu siguranță că ascultarea, umilința, suferința, moartea și învierea lui Isus Hristos au fost posibile doar datorită faptului că El este și Dumnezeu (un om n-ar fi putut face așa ceva). Dar acest lucru nu trebuie să fie un impediment pentru cei care dorim să căutăm ajutor la Dumnezeu. Când avem o problemă, căutăm sprijin la cineva care este în măsură să ne dea o mână de ajutor. Într-adevăr, elevul nu trebuie să refuze ajutorul profesorului, atunci când acesta îi explică o problemă mai complicată. Ar fi chiar ciudat ca elevul să obiecteze că profesorul are un avantaj, pentru că este adult și are experiență în a soluționa astfel de probleme.

          Întruparea lui Isus Hristos este o taină dumnezeiască pe care noi nu o putem înțelege în totalitate. La fel este și modul în care natura divină s-a îmbinat și a coexistat cu natura umană, în Persoana lui Isus Hristos. Totuși, scopul lui Dumnezeu este destul de evident. Omul a păcătuit, crezând că poate trăi veșnic nesocotindu-L pe Dumnezeu. Dar plata păcatului este moartea. Dumnezeu nu negociază acest aspect, însă nici nu dorește ca întreaga rasă umană să moară în păcat. Omul nu poate plăti singur prețul pentru păcatele sale, întrucât niciun om născut pe pământ nu este pe deplin curat înaintea lui Dumnezeu. Dar nici Dumnezeu, în natura Lui, nu poate să moară. Suferința și moartea sunt străine de natura Lui. Acesta este motivul pentru care Isus Hristos S-a întrupat. Având și natură umană, El a putut plăti prețul pentru păcatele noastre, murind pe cruce (căci nu a păcătuit – 2 Corinteni 5:21,1 Petru 2:22). Dar moartea nu L-a putut ține și Isus Hristos a înviat în trup glorificat, întrucât El este Fiul lui Dumnezeu (Romani 1:4).

          Isus Hristos nu a luat natura păcătoasă a Mariei în natura Sa umană (Ioan 14:30). Natura noastră umană este dată de trupul nostru fizic (care reflectă informația din genomul nostru) dar și de o componentă spirituală (legea morală, conștiință de sine, minte, suflet) care se găsește în afara genomului. Înainte de căderea în păcat, Adam și Eva aveau o natură umană care nu era păcătoasă, dar care putea fi murdărită de păcat. Însă după căderea în păcat, natura tuturor oamenilor (incluzând-o pe fecioara Maria) a fost afectată (Romani 5:12,19). Noi nu suntem vinovați de păcatul lui Adam, dar suportăm consecințele lui în propria noastră natură. La nivel spiritual, chiar dacă avem dorința să facem binele, nu avem puterea să-l facem (Romani 7:18). Fiecare om ascultă într-o oarecare măsură de legea morală, de vocea conștiinței, dar nimeni nu este capabil să o respecte în totalitate. La nivel fizic, după cum ne confirmă mulți cercetători, genomul nostru a început să sufere tot mai multe mutații, cu fiecare generație de după Adam, din cauza blestemului păcatului. Așa cum am văzut în alte articole, unele mutații produc boli genetice sau anumite deficiențe fizice. Cu siguranță că Isus Hristos nu a moștenit în Ființa Sa consecințele naturii umane afectate de păcat. Dumnezeu este sfânt (Levitic 19:2). El iubește neprihănirea și urăște nelegiuirea (Evrei 1:8-9). Dumnezeu este atât de curat, încât ochii Lui nu pot să privească răul (Habacuc 1:13). Natura divină a lui Hristos nu s-ar fi putut contopi cu o natură umană afectată de păcat. Mai degrabă I s-a pregătit un trup (Evrei 10:5) cu o natură umană similară cu cea a lui Adam, înainte de căderea în păcat. Având însă și o natură divină, nu exista vreo posibilitate ca El să fi putut păcătui. Acestea fiind spuse, deducem că genomul lui Isus Hristos nu are mutații. Când s-a pregătit trupul în care urma să vină Hristos, s-ar fi putut modifica genomul Mariei, astfel încât să se elimine toate mutațiile și orice alte posibile consecințe ale păcatului. S-ar fi putut păstra doar caracteristicile fizice moștenite pe linia Mariei, trăsături care nu au legătură cu defectele din genom. Pentru Dumnezeu nu este deloc complicat să facă asta. Să nu uităm că El a creat-o pe Eva din coasta lui Adam folosind mecanisme genetice avansate (celule stem sau tot felul de alte mijloace pe care încă nu le cunoaștem).

          Scepticii susțin că nașterea lui Isus din fecioară nu a avut un caracter istoric și că a fost împrumutată din mitologia păgână. Acest lucru nu poate fi adevărat, din mai multe rațiuni. În primul rând, nașterea lui Isus din fecioară se bazează pe o profeție străveche, care se regăsește în traducerea Septuaginta a pasajului din Isaia 7:14. Apoi, exemplele din mitologia păgână, care sunt puse în paralel cu nașterea din fecioară, prezintă o ființă divină de sex masculin care fecundează o femeie, fie prin raport sexual normal, fie printr-o altă formă. Există numeroase povești despre Zeus și legăturile sale cu diverse femei de pe pământ. La un moment dat, Zeus se îndrăgostește de prințesa Semele, ia forma unui om și o lasă însărcinată. Hera, soția lui Zeus, află de această aventură și vrea să o ardă de vie pe Semele. Zeus însă salvează fătul și îl coase în propria coapsă. Astfel se naște Dyonisos. Cu o altă ocazie, Zeus o fecundează pe Danae prin intermediul unei ploi de aur. În acest fel se naște Perseu. Toate aceste aventuri au la bază satisfacerea poftei sexuale a lui Zeus pentru o anumită fată de origine umană. Dumnezeul creștin este însă radical diferit de indivizii de teapa lui Zeus. Conceperea lui Isus este asexuată, căci nu apare nicio divinitate masculină care s-o fecundeze pe Maria. Motivația nașterii lui Isus nu este dată de slăbiciunea fizică a lui Dumnezeu pentru Maria, ci reprezintă un act de smerenie prin care Dumnezeu dorește să rezolve problema păcatului omenirii. În altă ordine de idei, odraslele mitologice care rezultau în urma uniunii unui zeu cu o ființă umană și-au început viața la naștere. În contrast, Isus Hristos este veșnic și a venit în lumea noastră prin întrupare. În sfârșit, zeii mitologici nu sunt plasați într-un context istoric. Biblia însă îl plasează pe Isus într-un context istoric foarte bine definit. Anumiți autori susțin faptul că unii lideri religioși, precum Buddha (fondatorul budismului) sau Krishna (zeul hindus) au avut parte de o naștere virginală. Însă dacă analizăm documentele istorice, putem deduce că aceste păreri sunt false. Sursele despre viața lui Buddha apar în formă scrisă abia după cinci secole de la moartea lui, deci sunt nesigure din punct de vedere istoric. Potrivit unor legende, mama lui Buddha a visat că fiul ei i-a intrat în pântece sub forma unui elefant alb, pe deplin dezvoltat. Dar ea era căsătorită cu mulți ani înainte de acest eveniment, deci în mod sigur nu era virgină. Unele surse mai târzii, care apar între cinci sute și o mie cinci sute de ani de la moartea lui Buddha, abundă în elemente supranaturale. Este foarte posibil ca unele paralele cu viața lui Isus să fi fost împrumutate din creștinism. [1] În plus, zeul hindus Krishna s-a născut dintr-o mamă care mai avea alți șapte copii, lucru recunoscut de către adepții lui. [2]

Bibliografie:

[1] Edwin M. Yamauchi, Historical Notes on the (In)comparable Christ, Christianity Today, 1971

[2] Story of Lord Krishna’s Birth, Sanatan Sanstha: Sanatan Society for Scientific Spirituality, 2007