Anumite culte religioase au introdus învățăturile despre purgatoriu și indulgențe. Se consideră că purgatoriul este un loc intermediar între rai și iad. Scopul lui este să curățească prin foc sufletele păcătoase, înainte ca acestea să acceadă în paradis. Purgatoriul nu este pentru cei care mor în starea de păcat grav (i. e. păcat de moarte), ci doar pentru cei care au fost iertați de păcatele lor, însă nu au făcut ispășire completă pentru păcatele pe care le-au comis. Păcatele veniale sunt ofense mai mici aduse la adresa lui Dumnezeu (e. g. lipsa de răbdare, izbucniri de mânie), care îl pun pe credincios în pericolul de a face păcate de moarte. Păcatele de moarte sunt cele care distrug starea de har (e. g. crima, minciuna, adulterul, pornografia, idolatria). Dacă oamenii mor în starea de păcat de moarte, ei vor fi osândiți. Însă credincioșii care mor cu păcate veniale nemărturisite vor merge în purgatoriu, pentru a fi curățiți de ele. Biserica apuseană argumentează această învățătură prin texte biblice precum: 1 Corinteni 3:15 (omul mântuit ca prin foc merge în purgatoriu; lucrarea lui arsă este reprezentată de păcatele veniale de care trebuie să fie curățit), 1 Ioan 5:16 (diferențe între păcatele de moarte și cele mai puțin grave), Coloseni 1:24 (există suferințe care sunt necesare pentru ca membrii bisericii să-și lucreze mântuirea, care a fost făcută posibilă de jertfa lui Hristos). De asemenea, se susține că un păcat are trei efecte: unul infinit, relativ la Dumnezeu, și două finite, relative la creația lui Dumnezeu, respectiv la vinovat însuși. Cele două consecințe finite sunt pedeapsa temporară, pe care o primim pentru răul produs asupra creației, și suferința prin care trecem pentru a ne curăța de influența păcatului asupra noastră. Deci jertfa lui Hristos ne scapă de efectul infinit al păcatului (afrontul adus unei Ființe eterne, adică lui Dumnezeu). Dar consecințele temporare rămân. În purgatoriu se plătește pentru efectele temporare ale păcatelor noastre veniale, dacă noi nu am plătit pentru ele în viața de pe pământ.

          Învățătura despre indulgențe este în strânsă legătură cu doctrina purgatoriului. Indulgența se definește astfel: „iertarea în fața lui Dumnezeu a pedepsei temporare cauzate de păcatele deja iertate în ce priveşte vina, pe care un credincios, dispus cum se cuvine și îndeplinind anumite condiții stabilite, o dobândește prin mijlocirea bisericii care, în calitate de slujitoare a răscumpărării, împarte și aplică cu autoritatea ei tezaurul meritelor lui Hristos și ale sfinților”. Așadar, indulgențele nu pot anula efectul infinit al păcatului, adică moartea veșnică. De aceasta nu ne poate scăpa niciun fel de penitență de-a noastră sau de-a altcuiva. Indulgențele nu ne scapă nici de suferința curățătoare, pentru că, dacă aceea ar fi eliminată din viața noastră, noi nu ne-am putea curăți. Totuși, indulgențele ne scapă de pedeapsa temporară a păcatelor noastre, după ce am scăpat de pedeapsa veșnică prin lucrarea lui Hristos. Pentru a obține o indulgență, trebuie să treci printr-o lucrare de penitență, care poate presupune inclusiv o contribuție financiară în favoarea unei opere caritabile sau pentru construirea unei biserici. Cei ce se află în stare de necredință nu pot câștiga o indulgență, indiferent câți bani oferă bisericii. Însă cei care au murit în har și au ajuns în purgatoriu pot beneficia de indulgențe oferite de credincioșii de pe pământ. Acestea sunt menite să-i ajute să scape mai repede de purgatoriu. Se face apel la principiul prin care credincioșii își poartă poverile unii altora, citându-se textul biblic din Matei 9:1-2 (aparent, textul susține iertarea păcatelor slăbănogului, în baza credinței altora). Papa și episcopii sunt cei care mijlocesc transferul de merite prin indulgențe. Ca urmași ai apostolilor, aceștia au primit autoritatea de a-i lega și de a-i dezlega de păcate pe oameni.

          Doctrinele despre purgatoriu și indulgențe nu au susținere în Biblie. Acestea sunt formulate prin speculații făcute asupra unor texte biblice mai dificil de interpretat. În primul rând, există o înțelegere eronată a textului din 1 Ioan 5:16. La prima vedere, textul susține ideea existenței a două categorii de păcate: de moarte (grave) și mai puțin grave. Sunt câteva explicații alternative, însă una dintre ele se apropie cel mai mult de adevăr. Apostolul Ioan face referire, în Epistolele sale, la gnostici. Cândva, aceștia au făcut parte din biserică și au cunoscut adevărurile credinței. Ulterior, ei au alterat învățătura apostolilor, negând adevărurile fundamentale despre Persoana Domnului Isus Hristos. Păcatul de moarte la care face referire textul este apostazia. Există mulți oameni care au cunoscut învățăturile creștine și chiar le-au mărturisit, însă apoi s-au lepădat de ele. Ei sunt numiți apostați. Și apostolul Pavel se referă în aceiași termeni la acest păcat. El afirmă că cei ce L-au cunoscut pe Dumnezeu și au beneficiat de părtășia cu Duhul Sfânt, dar apoi au căzut de la credință, nu vor fi înnoiți. Argumentul lui Pavel este faptul că, prin apostazia lor, ei Îl răstignesc din nou, pentru ei, pe Isus Hristos (Evrei 6:1-8 – nu înseamnă că Mântuitorul va fi fizic răstignit încă o dată, însă jerfta lui Isus Hristos este desconsiderată prin apostazie). În altă ordine de idei, în fața lui Dumnezeu orice păcat este grav (chiar dacă, uneori, consecințele greșelilor pe care le comitem diferă).

          Pasajul din 1 Corinteni 3:10-15, este interpretat eronat, deoarece nu se face distincție între salvare și răsplătire. Există multă confuzie în legătură cu judecata credincioșilor. Conform Ioan 5:24, credincioșii nu merg la o judecată unde se dă un verdict de viață și de moarte. Oricine crede în Hristos trece din moarte la viață. Nu merge în vreun loc intermediar (precum purgatoriul) și nici la o judecată unde poate fi condamnat. Însă în acord cu 2 Corinteni 5:10, fiecare credincios se va prezenta înaintea scaunului de judecată a lui Hristos, pentru a fi răsplătit, în funcție de ceea ce a făcut pe pământ. Aceasta nu este o judecată de condamnare. Inclusiv termenul grecesc folosit pentru „judecată”, în 2 Corinteni 5:10, diferă de termenul folosit în Ioan 5:24. În 1 Corinteni 3:10-15, este prezentat modul în care se va desfășura judecata credincioșilor, pentru răsplătire. Focul lui Dumnezeu simbolizează judecata divină. Fiecare lucrare a credinciosului va fi analizată în raport cu Cuvântul lui Dumnezeu. Credincioșii vor fi răsplătiți pentru lucrările făcute spre gloria lui Dumnezeu. Motivațiile greșite și celelalte lucruri nefolositoare nu vor sta în picioare în fața lui Hristos. Credincioșii care au făcut asemenea lucrări își vor pierde răsplata, dar vor fi mântuiți.

          Textul din Coloseni 1:24 face referire la unele suferințe prin care trece apostolul Pavel (el scrie această Epistolă din închisoare). De fapt, toată lucrarea lui Pavel a fost presărată cu multă suferință și prigoană. Apostolul s-a declarat onorat pentru că, în trupul lui, a împlinit ce lipsește suferințelor lui Isus Hristos, pentru biserica Lui. Însă Pavel nu face referire la suferințele lui Isus Hristos de pe cruce, prin care Mântuitorul a ispășit plata pentru păcatele noastre. Acestea s-au încheiat la Calvar și nimeni nu mai poate lua parte la ele. Dar, într-un alt sens, Isus Hristos încă mai suferă. Când Pavel îi persecuta pe creștini, el nu știa că, de fapt, Îl persecuta și pe Domnul lor. Isus Hristos este Capul bisericii și suferă atunci când biserica (trupul Lui) este prigonită. Așadar, apostolul Pavel a considerat că toate suferințele creștinilor din cauza mărturiei lui Isus Hristos sunt parte integrantă din suferințele Mântuitorului care încă mai rămân. Într-adevăr, prigoana îndurată de apostolul Pavel a fost de dragul bisericii lui Isus Hristos. De fiecare dată când un creștin suferă în felul acesta, Isus Hristos i se alătură în suferință.

          Există și alte dovezi biblice împotriva doctrinei purgatoriului. Scriptura prezintă mai multe tipuri de judecăți. În niciuna din ele nu este pomenit un loc intermediar. Există doar viață veșnică și separare definitivă de Dumnezeu (moarte veșnică). În pilda bogatului și a lui Lazăr, sunt descrise două locuri destinate pentru oameni, după moarte. Ni se spune clar că nu se poate trece dintr-o parte în alta. Legat de păcatele celui întors la Dumnezeu, Biblia ne învață că nu este vreo osândire pentru acesta (Romani 8:1). Sunt de acord că un credincios, cât timp e pe pământ, suportă consecințele păcatelor făcute. Cât despre păcatele făcute împotriva semenilor, Biblia are o altă perspectivă. Când un om se întoarce cu adevărat la Dumnezeu, el regretă greșelile pe care le-a comis. Și, asemenea lui Zacheu, își dorește, cu adevărat, să le repare. Când el nu le poate repara în mod fizic, Dumnezeu Îl primește, căci El știe că omului îi pare rău în inima lui de greșelile comise. Aceasta este situația tâlharului de pe cruce, care a făcut multe fărădelegi. Nu putem afirma că, prin faptul că a fost crucificat, el a plătit pentru toate fărădelegile sale, căci nu știm câte nelegiuiri a comis. Uneori, o viață de om nu poate plăti pentru tot ceea ce poate face acel om. Totuși, prin credința în Isus Hristos, tâlharul de pe cruce a ajuns direct în rai, chiar în acea zi. Nu în ultimul rând, purgatoriul neagă sensul adânc al principiului iertării. Noi suntem chemați să îi iertăm pe cei din jurul nostru, indiferent de modul în care aceștia ne-au greșit. Iertarea înseamnă că le dorim binele, din tot sufletul. Deci, un om care iartă nu-și dorește ca cel care i-a greșit să sufere în purgatoriu, ca să plătească pentru păcatele pe care nu le-a reparat.

          Purgatoriul este o invenție omenească, care are în spate alte interese. Aceste interese sunt strâns legate de doctrina indulgențelor. În primul rând, această învățătură este imorală, în esența ei. Biblia nu ne-a lăsat nicio modalitate de a măsura efectele temporare ale păcatelor oamenilor, pentru a ști ce preț trebuie plătit pentru a le acoperi. Apoi, dacă eu păcătuiesc împotriva semenului meu, la ce i-ar folosi acestuia să dau bani la biserică ca să acopăr greșelile mele? Mai degrabă i-ar folosi dacă eu mi-aș cere iertare și aș încerca să repar ce am stricat. Tocmai de aceea Hristos ne învață să iertăm și să ne cerem iertare atunci când greșim. Fiecare om este responsabil de greșelile făcute împotriva celorlalți. Dacă omul nu le regretă și nu încearcă să le repare, înseamnă că el nu s-a întâlnit cu Hristos. Nu există mântuire fără principiul restituirii. În plus, biserica nu poate mijloci pentru păcatele oamenilor. Și nici nu poate înlătura efectele lor (indiferent că sunt veșnice sau temporare). Iertarea greșelilor este strict o problemă între omul păcătos, Dumnezeu și ceilalți oameni, cărora el le-a greșit. Biserica poate doar să se roage ca un om să rămână lângă Dumnezeu, să fie vindecat de anumite boli, să fie eliberat de păcate, atât timp cât se află pe pământ. Dar nu are autoritatea să medieze modalitatea în care îi vor fi iertate păcatele. Păcatele unui om nu pot fi iertate nici în baza credinței altora. Matei 9:1-2 nu vorbește doar despre credința celor care l-au adus pe slăbănog la Hristos, ci se referă și la credința acestuia. Nici în alte situații, Hristos nu oferă iertare și mântuire, decât în urma credinței personale (e. g. leprosul care s-a întors să-i mulțumească lui Hristos pentru că a fost vindecat, femeia cu scurgere de sânge care s-a atins de haina lui Hristos). Concluzionând, Biblia afirmă că nu se mai poate face nimic după moartea unui om, în perspectiva veșniciei lui. Indulgențele și purgatoriul sunt niște unelte ale Diavolului prin care unii oameni se îmbogățesc, în timp ce alții sunt amăgiți și își creează iluzii deșarte.