„Mi-e dor... ”
Cu ochi mici, sfredelitori, Te căutam și-n taină mă bucuram că-n lutul meu Tu ești Făuritorul meu.
Țesut cu grijă în pântece, aveam deja un nume scris în cartea Ta.

Plânge un dor în mine pe care nimeni nu-l poate stinge, mai vechi decât pașii mei, mai adânc decât căderea mea.

Între lut și suflare Tu ai ascuns veșnicia... ca o rană în pieptul meu.

Port lutul acesta greu, sfărâmicios și trecător și în el se zbate un cer uitat.

Mâinile mele, făcute să se ridice spre Tine, au învățat să cadă iar și iar…

Dar Tu nu obosești să mă cauți printre ruine, nu încetezi să vezi chipul Tău în cioburile mele, și din zdrobirea mea Îți faci altar de milă...

Când totul tace și sufletul se frânge, simt cum țeși din nou lumină, cum dorul se leagă iar de cer, și nu de țărână, iar lutul începe să respire... har.

Nu sunt decât lut… dar lut atins de veșnicie, căzut, dar chemat pe nume, pierdut, dar iubit până la capăt.

Tată... nu-mi lua dorul acesta ce mă poartă spre Tine. Rupe din mine tot ce mă ține departe.

Și dacă trebuie să mă zdrobești, așază-mă sub Crucea Ta...