Mi-e dor...

Cu ochi mici, sfredelitori,
Te căutam și-n taină
mă bucuram
că-n lutul meu
Tu ești Făuritorul.

Țesut cu grijă în pântece,
aveam deja un nume
scris în cartea Ta.

Plânge un dor în mine
pe care nimeni nu-l poate stinge,
mai vechi decât pașii mei,
mai adânc decât căderea.

Între lut și suflare
ai ascuns veșnicia
ca pe o rană
în pieptul meu.

Port lutul acesta greu,
sfărâmicios și trecător,
iar în el
se zbate un cer uitat.

Mâinile mele,
făcute să se ridice spre Tine,
au învățat să cadă
iar și iar...

Dar Tu nu obosești
să mă cauți printre ruine.

Vezi chipul Tău
în cioburile mele
și, din zdrobirea mea,
Îți faci altar de milă.

Când totul tace
și sufletul se frânge,
Tu țeși din nou lumină.

Dorul se leagă iar de cer,
nu de țărână,
iar lutul începe să respire...

har.

Nu sunt decât lut...

dar lut atins de veșnicie,
căzut, dar chemat pe nume,
pierdut, dar iubit până la capăt.

Tată...

nu-mi lua dorul
care mă poartă spre Tine.

Rupe din mine
tot ce mă ține departe.

Și dacă trebuie să mă zdrobești,

așază-mă
sub Crucea Ta.