Puterea Lui ridică munții grei
autor. Diana G. U.

Puterea Lui ridică munții grei,
Și liniște aduce-ntotdeauna,
El ține-n mâna Sa întregul cer,
Și soarele, și stelele, ține și luna.

Cuvântul Lui dă viață în pustiu,
Și-aduce pace-n sufletul zdrobit,
El poruncește mării: „Taci!” — și știu,
Că vântul tace lin, supus, smerit.

Când lumea pare fără niciun rost,
El este viu și azi, e veșnic Sfânt,
Puterea Lui rămâne adăpost,
Și nu cunoaște margini pe pământ.

Când inima e frântă de dureri,
El toarnă-n ea balsam și mângâiere,
Ridică iar din praf pe cei stingheri,
Și le aprinde-n suflet iar putere.

Când norii grei se strâng la orizont,
El face drum de pace prin furtună,
Preface noaptea-n zori cu chip frumos,
Și peste tot domnește-a Sa cunună.

Când pașii par pierduți pe drum pustiu,
El este călăuza cea divină,
Și duce sufletul spre ceruri viu,
În slava Lui cea veșnică, deplină.

Când frica vine-n noapte ca un val,
El pune-n inimă odihnă sfântă,
Și stinge-ntregul zbucium infernal,
Cu pacea Lui ce nu se mai frământă.

Când drumul pare lung și-apăsător,
El dă puteri și pașii îi susține,
Ridică ochii spre un viitor,
Și varsă har ceresc peste oricine.

Când totul pare stins și fără glas,
El reaprinde-n suflet o lumină,
Și chiar din umbră face-al vieții pas,
Spre zări de har și pacea Lui deplină.

Când vremea trece și puteri doar scad,
El este stânca ce rămâne tare,
Și brațul Lui nu obosește-n veac,
Aduce o cerească alinare.
Amin