Pentru că-n nopțile cu luna sfâșiată
În șoaptă strig cuvântul dulce: Tată
Și-n zilele cu soarele ascuns
Mă las de mâlul disperării uns,

Pentru că atunci când Tu mă cerți
E timpul potrivit să mă înveți
În palma Ta cerească să m-ascund
Ca un izvor de apă în afund,

Pentru că în mersul meu nomad
Precum un orb, mai bâjbâiesc și cad,
Să mă-nțelegi, să mă ridici din nou
Să faci din cioburi iarăși bibelou.

Pentru că adesea uit să cânt,
Uit să deschid fereastra de cuvânt
Să iasă pasărea din cerul gurii mele
Când vrea să zboare printre albe stele

Pasărea din gând ținută strâns
Cu tot șiragul boabelor din plâns
Când către seară mila o constrânge
Tu, peste toate rănile-o răsfrânge.

Și să mă ierți Stăpâne, să nu lași
Pe cărăruia morții ai mei pași
Tu ești dătătorul de puteri
Dă-mi să mă-mbogățesc în privegheri.

Dacă sunt con de umbră, să mă ierți
Să nu mă spui la flori, să nu mă cerți
Ci dă-mi o rază din lumina Ta,
Amin. E, Doamne, rugăciunea mea.