“Deşertăciune sunt fiii lui Adam, minciună, fiii oamenilor. Dacă s-ar cântări toţi la un loc, [ar fi mai uşori] decât aburul.” (Psalm 62:9)

10 Mai: Valoarea omului

Aici ai putea întreba: „Cum? Omul nu valorează nimic, deși este o creatură a lui Dumnezeu?” Răspunsul meu este acesta: David nu vorbește despre om ca ființă în sine, ci despre folosul pe care încercăm să-l obținem de la el. Adică, omul este cu siguranță un lucru bun, dar nu este folosit corect. În ce sens? În sensul că oamenii încearcă să își pună încrederea în alți oameni și să își clădească viața pe ei. Pentru un astfel de scop, oamenii nu valorează nimic. De ce? Pentru că sunt schimbători și instabili în inimile și în viețile lor. Nisipul și apa sunt, de asemenea, lucruri bune. Dar dacă aș vrea să construiesc o casă pe ele, n-ar valora nimic, ba chiar mai puțin de atât. Totuși, când beau apă sau mă spăl cu ea, nu este inutilă, ci este un lucru prețios și util, pentru asta a fost făcută, acesta este scopul ei firesc. Cum este posibil ca oamenii să fie „mai ușori” sau mai mici decât nimicul? Ce poate fi mai mic decât nimic? Răspunsul este: Ceea ce este vizibil „nimic” nu păcălește pe nimeni. Dar oricine se încrede în ceva ce este, în realitate, „nimic” suferă o dublă pierdere. În primul rând, pentru că nu găsește niciun sprijin (nu găsește nimic). În al doilea rând, pentru că pierde tot ce a investit (timp, suflet, speranță) în acel lucru. Cel care nu are nimic nu pierde nimic. Dar cel care se încrede în oameni nu doar că rămâne cu mâna goală, dar pierde și tot efortul depus. Astfel, speranța și investiția lui se risipesc în nimicul în care s-a încrezut.

Fragment tradus din „Day by Day” de Martin Luther / Dawn Weinstock, Editura Concordia Publishing House