Sub atingerea blând-a toiagului sfânt,
Se pleacă orgoliul, el cade-n mormânt,
Căci nu e pedeapsă ce doare amar,
Ci doar mângâierea ce curge cu har;

El vine să-ți fie în noapte un scut,
Un far de lumină, tu nu ești pierdut,
Când drumul se pierde în noapte și ceață,
Toiagul ți-e sprijin, e suflu, e viață.

​În marea-ncercare, în focul încins,
Nu ești o ruină, nu ești un învins,
Ci piatra aleasă, un vas șlefuit,
Să ești o valoare, de Cer pregătit;

Căci praful ce cade sub daltă acum,
E doar învelișul ce moare pe drum.
Căci dalta ce sapă cu urme adânci,
Aduce căință, păcatul să-l plângi.

​Și-n grea frământare ce sufletul strânge,
Când inima mută în taină mai plânge,
E mâna cea sfântă, Olarul cel Bun,
Ce scoate din tină, un vas pe-al Său drum,

O formă cerească ce n-are cusur,
Ca aurul care străluce în jur,
Un vas de onoare, cu chip minunat,
Prin focul durerii fiind curățat.

Să nu fugi de mâna ce frânge un lut,
Căci El știe bine ce-ai fost la-nceput,
Din frângeri și răni, și din greul calvar,
Se naște doar vasul sculptat ce-i prin har.

Iar forma finală ce-o dă doar Cel Sfânt,
E rostul trăirii ce-l ai pe pământ.
Acceptă zdrobirea, acceptă-L pe El,
S-ajungi vas de cinste în nou Israel.
Amin